De ce Înfricoșătoarea Judecată este înfricoșătoare, cred ca am mai tratat într-unul din articolele pe aceeași temă referite la subsolul acestui articol. Pe scurt, reamintesc că deși Dumnezeu este doar iubire, este de fapt ființa iubirii – orice cunoaștem noi legat de iubire fiind reflexii și revărsări din această ființă – întâlnirea cu El va fi înfricoșătoare deoarece în fața iubirii conștiința noastră va vedea toate clar și fără ascunzișuri, fără neclarități, fără distorsiuni.
Claritatea conștiinței va fi înfricoșătoare în contrast cu alterarea acesteia din viața noastră. Pe cât de mult am pus batista pe țambal și am diminuat glasul conștiinței noastre cu sugestiile diavolilor venite din afară, pe atât de mult vom fi surprinși când vom vedea diferența între adevărul adevărat și castelul de iluzii construit de noi în această viață în fuga de glasul conștinței și ascultând mai mult sau chiar în totalitate de sugestiile șarpelui, așa cum a făcut-p Eva în rai.
Nu este de mirare deci dacă înfricoșătoarea judecată nu ne mai sperie și nu ne preocupă. Un semnal că înfricoșătoarea judecată ne-a devenit indiferentă este acela dacă nu ne gândim la ea în fiecare zi și în fiecare clipă. Toți sfinții aveau această trăire de a pune mereu prin prisma judecății lui Dumnezeu orice gest și orice gând al lor, orice decizie, orice emoție și orice clipă. Eu îmi amintesc cu plăcere uneori de cuvintele Pr. Proclu pe care l-am întâlnit o dată sau de două ori și care mereu repeta obsesiv: „eu întreb conștiința: conștiință, spune tu drept, dacă mor acum mă mântuiesc sau nu?”
Iată deci (în cuvântul dat de Pr. Proclu celor 3 „mai mari” care l-au vizitat) răspunsul pentru cei care nu se (mai) înfricoșază de judecată: ce nu-ți place, altuia nu-i face. Pare un răspuns simplist, o regulă generală nu neapărat specifică spiritualității ortodoxe și poate nu la fel de puternică în a ne ghida viața precum ar fi o perpetuă frică de judecată.
Dar frica de judecată adevărată este echivalentă cu trezvia care este consecința a smereniei și a acoperiri harului lui Dumnezeu. Ori păcătoși fiind, nu avem harul sau dacă ni-l dă Dumnezeu, îl alungăm prin păcate, prin urmare nu putem nici avea trezvia și nici frica de judecată. Ce să facem atunci?
Împărăția lui Dumnezeu se ia cu asalt, adică facem ce putem acolo unde ne aflăm (duhovnicește). Dacă nu putem avea frică și trezvie, să avem un cuvânt care să ne ghideze, cum ar fi acesta: „ce nu-ți place, altuia nu-i face”.
Spun că acest cuvânt este mai potrivit unei stări căzute, deoarece iubirea ne îndeamnă la acțiune, are rol pro-activ pe când ferirea de a face rău aproapelui este cumva un prim pas pe calea mântuirii, o minimă cerința pentru cei care doresc să îl urmeze pe Hristos. Să nu ne gândim însă prea mult, ferirea de a face răul altora, ne va ajuta încet-încet să învățăm cum putem să nu ne facem rău nici nouă și astfel vom trece de la prudentul a nu face rău la timidul a face bine, deși nici prima nu încetează niciodată și mulți fac altora binele pe care ei nu și-l doresc ca alții să li-l facă lor, altfel zis confuzia poate schimba sensurile și distorsiona adevărul.
Singura certitudine este deci aceea că dacă nu avem frică de judecată suntem într-o stare căzută și dacă frica noastră are vreo umbră de întuneric în ea și nu ne aprinde dragostea de Dumnezeu, ca să lucrăm frica cu bucurie, este o frică cel puțin … nedeplină.
~ ~ ~ ~ ~ ~ ~
Alte articole mai vechi pe aceeaști temă:
In urma cu multi ani,asteptam sa intru la examenul auto,in fata scarilor institutiei,cu multe emotii si rugandu-ma:”Ajuta-ma Doamne sa iau!” Mi-am dat seama,la ce emotii ma treceau,asteptand un simplu examen,oare ce emotii vom avea,asteptand la „Infricosatoarea Judecata”,stiind ca ce se va hotari,va fi pentru o vesnicie.
Monah Proclu Nicău – Conştiinţă, spune‑mi tu.
Cartea (pdf) poate fi descărcată de aici:
https://www.putna.ro/pdf/Monah-Proclu-Nicau-Constiinta-spune-mi-tu.pdf
Trezvia este o mare comoară…
Pentru cei interesaţi, recomand cartea foarte bună a Arhim. Emilianos Simonopetritul:
Tâlcuiri la Filocalie. Vol. 3 – Sfântul Isihie. Cuvânt despre trezvie
Părintele Ioannis Romanidis, discutând pe marginea icoanei Judecății de Apoi, a remarcat că din Tronul lui Hristos izvorăște Lumina cea necreată în care se află cei drepți, însă aceeași Lumină, pe măsură ce se depărtează de Tron, devine roșiatică, transformându-se în focul cel veșnic și necreat în care se află cei osândiți. Este una și aceeași Lumină, una și aceeași energie dumnezeiască necreată, văzută însă de cei drepți ca Lumină ce îi luminează, în timp ce, de cei păcătoși, care nu au trecut prin curățire, este văzută ca foc ce îi arde. Cu alte cuvinte, la Judecată vom fi cu toții în Lumină, în harul lui Dumnezeu, numai că acest har va fi perceput de unii drept Rai, iar de alții, drept Iad, după măsura curății și luminării fiecăruia.
sursa:
https://edituradoxologia.ro/baza-teologiei-ortodoxe-este-experienta-mitropolitul-ierotheos-vlachos-despre-dogmatica-empirica