Ziceam într-un articol trecut că eu cred că cei care sărută icoanele cu masca pusă sunt iconoclaști. Nu știu dacă am explicat prea bine de ce cred așa, pentru este un lucru pe care l-am gândit după ce am văzut amploarea acestui gest la Mănăstirea Sinaia de anul nou și după ce un preot de țară mi-a spus că mai are babe care încearcă să sărute cu masca icoanele – probabil speriate de TV sau de nepoții corporatiști.

Să zicem totuși că gestul nu ar fi unul iconoclast și prin urmare nu ar avea nici greutatea unei lepădări (mai mult sau mai puțin explicite și conștiente).

Într-adevăr, putem argumenta că un iconoclast „complet” nici nu ar săruta icoanele, ci doar le-ar arunca și le-ar da foc. Poate cineva argumenta că dacă cei care pupă icoanele cu masca pusă ar fi iconoclaști, ar veni în biserică și ar face scandal să dăm jos icoanele și să le dăm foc pentru că sunt idoli ciopliți și altele câte or mai fi zis adepții iconoclasmului în timpul luptelor bine-știute, deși probabil că nu sunt așa bine-știute chiar dacă Biserica Ortodoxă are dedicată chiar o zi pentru a sărbătorii învingerea – vremelnică, vedem acum – a acestei erezii, anume Duminica Ortodoxiei. Deci, dacă ei vin să sărute, chiar dacă o fac cu mască, arată totuși că au evlavie față de icoane, chiar dacă evlavia lor este … trecută prin mască.

Eu zic însă, că deși iconoclaștii de astăzi nu sunt la fel de fermi și luptători ca cei de altă dată, ei sunt la fel de malefici și fără să realizeze, se fac pe ei înainte-mergători ai unui posibil iconoclasm antihristic în vremea de apoi, care va premerge interzicerea totală a Sfintei Liturghi și după care va veni sfârșitul – căci în ziua în care Sfânta Liturghie nu se va mai face, Dumnezeu înseamnă că a hotărât că sfârșitul acestei lumi este gata. Prin obișnuirea cu acest gest, nu este departe momentul în care se va generaliza. Doar o tulpină a virusului puțin mai rea (sau măcar mai bine promovată) ne desparte de momentul în care toți credincioșii vor săruta icoanele cu mască și adevărata credință a „practicanților” se va da și mai mult pe față.

Dar să punem puțin în balanță și să încercăm totuși să conturăm un ton mai blând și să vedem ce am putea găsi în apărarea acestori oameni.

Frica de pândarii dictaturii medicale ar fi o primă scuză. Dar această scuză este tembelă, de vreme ce sunt oameni care sărută icoanele fără măști și nu sunt amendați. Din fericire, în România, câinii sistemului încă nu sunt prea bine dresați și spiritul românesc manifestă încă suficientă reziliență printre compatrioții noștri în uniformă care realizând aberația și tembelismul telecovidiadei, nu cântă hora măsurilor de protecție „științifice” deși poate mai mișcă câte-un picior din când în când să arate că le place și lor cântarea. Dar chiar dacă ar exista acest risc, câtă vreme nu pot să pună (cel puțin deocamdată) câte-un pândar în fiecare biserică, nu avem de ce să ne temem. Și câtă vreme avem posibilitatea să sărutăm icoanele, chiar cu riscul unei amenzi (sau altele mai rele) suntem obligați să o facem, pentru ca Dumnezeu să nu îngăduie răului să ni le ia de tot și să nu mai avem parte de ele, așa cum s-a întâmplat cu prigoana bolșevică care a cam secerat bisericile deoarece creștinii ajunseseră să nu prea mai meargă la slujbe. Dar ce zic eu de vremuri vechi, când doar ce-am avut bisericile închise de Paști anul trecut și vedem că se cam coace o nouă închidere …

Frica de boală ar fi o altă scuză, dar a crede că iei Covid de pe icoane este echivalent cu a crede că icoanele nu au sfințenie. Nu vreau să zic că boala nu se poate lua, ci doar zic că sunt lucruri total diferite. Putem crede în același timp și că icoanele sunt sfinte și să ignorăm riscurile (pe care mintea noastră căzută le calculează) de a lua boala de pe icoane. Poate zice cineva că nu are credință suficientă cât să sărute icoanele și să creadă că nu se îmbolnăvește. Dar asta îl face să se arunce singur în afara Bisericii.

Specific Bisericii Ortodoxe este ca ortodocșii să meargă pe cărări bătătorite și să facă ce au făcut înaintea noastră cei de la care am primit credința. Adevărurile ortodoxe sunt neschimbate și sunt relevate de Dumnezeu prin sfinții săi. Dumnezeu a ghidat biserica pe o cale dreaptă – căci de aceea numim ortodoxia dreapta-credință. Dogmele și adevărurile de credință sunt ca niște pietre prețioase care au fost descoperite de minerii care au avut tăria și curajul să le caute în măruntaiele munților și care le-au adus în mijlocul lumii și le-au pus în fața tuturor pentru ca toți să se bucure și să se folosească de aceste pietre prețioase. Minerii sunt sfinții care au scormonit după aceste pietre prețioase în măruntaiele înțelepciunii și ale tainelor lui Dumnezeu, luminați și călăuziți de Dumnezeu.

Nu există precedent în Istoria Bisericii cu ce se întâmplă astăzi, și Biserica a ținut mereu seama de realități și de problemele lumești. De aceea avem acele zile de oprire a intrării femeilor în Biserica, din motive igienice mai ales. S-au închegat alături de aceste motive înțelesuri simbolice cu o anumită nuanță pentru a solidifica practica și a le face ușor de urmat și adoptat de credincioși, dar iată un exemplu (și probabil mai sunt multe) prin care putem dovedi că Biserica are grijă de sănătatea trupească a oamenilor și nu ignoră nicio problemă.

Nu vreau să fac acum un istoric al comportamentului bisericii în vremurile ciumelor de altădată – deși ar fi extrem de util și mă mir că nu s-a scris încă nicio carte de noii scriitorii de carte bisericească care tot compilează citate și preia sfaturi din alte cărți fără a aduce mai nimic nou, dar la subiecte fierbinți și importante nu reacționează cum trebuie. Știu că poate vorbesc cu greșală de vreme ce eu nu am scris o asemenea carte, dar nu știu cât de multe suflete s-ar mai folosi de exemplele înaintașilor câtă vreme avem atâtea mărturii despre condițiile în care trăiau deținuții în închisorile comuniste și noi ne temem de un virus sau de o amendă.

Chiar de-ar fi să luăm Covidul și să murim sărutând icoanele, am muri împăcați că nu ne-a fost frică știind că fricoșii nu se vor mântui. Pr. Valica are un cuvânt frumos despre frică, pentru cei care se tem …

Nimeni nu se indumnezeieste fara curaj, retineti; demnitate teologica si atitudinie civica, întru’cat acolo unde lipseste curajul nu isi gaseste locul nici o virtute ne spune Sf. Ioan Gura de Aur. Uitati ce important ca aceasta..aceasta sintagma duhovniceasca ar trebui invatata : Acolo unde lipseste curajul nu isi gaseste locul nici o virtute. Si de aia este si ca un indemn spre cercetarea CUNOSTINTEI noastre,domnle eu ce virtute am? am curaj sau n’am is cam FRICOS,ei ai incurcat’o,daca esti fricos, sa nu spun laș,afla ca nici o virtute nu’si va gasi locul in fiinta ta si in viata ta.

Sursa

Cei care se tem să ia Covidul sărutând icoanele cu mască mă întreb cum de nu se tem de manifestarea în public a unui act de iconoclasm.

Neștiința ar fi poate ultima scuză serioasă pe care o putem aduce, dar ce fel de neștiință? Ce credință au acei oameni care vin la Biserică dar nu știu că icoanele sunt sfinte? Cu siguranță, nu ortodoxă! Eu mă mir că preoții și ceilalți credincioși nu îi ia de guler pe acești hulitori să îi dea afară din Biserică. A intra în Biserică și a săruta icoana cu mască este ca și cum ai spune „icoana asta nu e sfântă!”. Cum de tolerează creștinii asemenea manifestări și cum de ierarhia nu reacționează?

Eu am un răspuns: slăbiciunea. Atât ierarhia cât și credincioșii am ajuns la un asemenea nivel de slăbiciune încât suntem amorțiți, paralizați. Nu mai avem nici măcar un minim de reacție pentru a vedea problemele și pentru a ne apăra credința. Ne gândim poate, să facă alții corecția celor cu neștiință, adică cu prostie, sau cu frică că noi suntem păcătoși și nu putem să punem lucrurile în ordine. Sau poate unii, din smerită nepăsare ne gândim că nu e treaba noastră să tragem de mânecă pe iconoclaști și să nu le dăm voie să spurce icoanele prin manifestarea acestui gest de iconoclasm chiar dacă vine din frică sau din prostie.

Nici nu vreau să mă gândesc cum ar putea preoții care sunt încă în picioare să lupte cu această cădere fără ajutorul credincioșilor, deoarece încet-încet cancerul pătrunde în trupul bisericii și celulele sănătoase sunt sugrumate de cele canceroase. Nu m-aș mira dacă la o slujba, într-o biserica de parohie, preotul începe să se ia de cei care sărută icoanele cu măștile și apoi se face ditamai scandalul, întreaga turma de iconoclaști sărind pe el. Evident, clarificarea ar fi bună, măcar acel preot ar știi cu cine are de-a face și ar avea speranțe că măcar el a făcut ce ține de el, deși dacă turma e atât de rătăcită … nu știm cât de bună a fost lucrarea acelui preot.

Și mai trist decât sărutatul icoanelor cu măști este însă pusul de măști la icoane. Sunt biserici și chiar mănăstiri care pun plastice și geamuri peste icoane, din varii motive (cam aceleași enumerate deja: frica și prostia). Niciun argument organizatoric nu justifică acoperirea icoanelor cu plastice și chiar dacă acestea doar diminuează lumina care răzbate din icoane, gestul în sine este trist și aș spune chiar tragic. Este ca și cum am sta în fața lui Dumnezeu cu ochelari de soare … Punem plastice și geamuri ca să ce?!? Să nu se murdărească icoanele? Dar oare nu mai sunt iconari care să facă icoane trainice care nu se murdăresc așa ușor sau oare chiar suntem atât de săraci în ziua de astăzi încât să nu ne permitem să le mai schimbăm din când în când?

Întorcându-ne la întrebarea implicită din titlul acestui articol aș da răspunsul da. Da, putem lua Covid de pe icoane, dar este un Covid sfințit, deci chiar moarte de ne-ar aduce acest Covid, va fi o moarte sfântă.

Râdeau proștii de cei care au declarat că ei nu cred în virus pentru ca ulterior să moară de el. De fapt, râd de prostia lor, deoarece acel virus, atât de rău cum credeam unii pe la început nu s-a dovedit a fi – atât de rău. Prin urmare, cei care ziceau că nu există virusul, nu au fost departe de adevăr dacă interpretăm simbolic. Virusul cel pompat de presă, care face milioane de morți, nu a existat. A existat un alt virus, de milioane de ori mai puțin malefic, care deși a pus multe probleme, problemele făcute de cei care l-au supraestimat – mai ales de cei în poziție de decizie – și care au profitat de spaima generalizată pentru a trage tunuri financiare, sunt infinit mai mari decât cei care l-au tratat cu nepăsare și i-au diminuat riscurile ignorând „măsurile”.

În fapt, reacția alergică a societății este cea care face mult mai mare rău și vedem pe zi ce trece că planul este unul cu bătaie lungă și că avem indicii din ce în ce mai greu de combătut că pandemia a fost plandemie, iar dacă nu a fost plandemie de la început, șmecherii recuperează și se adaptează la oportunități. Cu atât mai gravă este nepăsarea ortodocșilor care tolerează și participă la acest plan.