Man Plans God Laughs este traducerea în engleză a proverbului idiș Der mentsh trakht un got lakht. În română, eu traduc „Omul plănuiește, Dumnezeu rânduiește”.

Proverbul original sugerează, că Dumnezeu pur și simplu râde de om. Ca un Atotputernic care își exercită dreptul de intervenție, pune bețe în roate planurilor omului – cam asta ar fi o interpretare simplistă la prima mână. Evident că înțelesul este cu totul altul. Dumnezeu este Atotputernic și tot ce face – în legătură cu omul – este pentru binele omului, din dragoste de om.

Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.

Ioan 3, 16-17

Dumnezeu este iubire și iubirea este chiar ființa lui Dumnezeu. Iubirea umană, atât cât o poate înțelege prin experiență omul este doar măsura apropierii sau depărtării de Dumnezeu, de chemarea omului la asemănarea cu Dumnezeu. Iubirea teoretică, rațională, binele abstract este doar un ecou al unei memorii sau intuiții pe care omul căzut o are despre ce poate fi iubirea. Și ca orice ecou este doar o umbră de adevăr, doar o sugestie, doar o deformare. Căci tot ce există, inclusiv îngerii căzuți și oamenii pe care i-au tras și îi trag după ei sunt rezultatul iubirii, un potențial ratat, neîmplinit al unei iubiri inifinite care ar fi fost posibilă dacă nu ar existat căderea.

Dar să ne întoarcem la proverb și la ce ne spune el. În esență proverbul este un apel la realism. Realitatea ne învață că oricâte planuri am face noi, rareori se împlinesc și rareori apucăm să ne bucurăm de ele, rareori o lucrare planificată este dusă la capăt cum trebuie și apucă să dea roade, să-și împlinească rostul. De ce se întâmplă asta? Din lipsa de calcul. De cele mai multe ori calculăm greșit ce putem face și ne punem în cârcă proiecte prea mari. Proasta calculare este specifică mai ales caracterelor entuziaste dar nerealiste dar are a face și cu ambiția și mândria prostească de a face ceva care să dovedească ceva …

Este greșit dacă intepretăm proverbul ca un apel la un stil de viață de tip dolce vita … sau nihilist: orice-aș face, degeaba mă zbat că Dumnezeu va râde oricum de mine … În primul rând trebuie să înțelegem că orice facem, dacă este voia lui Dumnezeu se va face și orice facem, dacă nu este voia lui Dumnezeu nu prea are șanse să se facă. Uneori, Dumnezeu, dacă poate – și de multe ori poate – lasă voia noastră să se facă, deoarece libertatea noastră dictează. Unde nu mai dictează libertatea noastră este acolo unde libertatea noastră începe să lovească în libertatea altora.

Dar Dumnezeu nu este un garant al protecției libertății omului și lumea este doar un câmp de bătălie pentru războiul spiritual nevăzut care se duce pentru sufletele noastre. În istoria lumii și în istoria individului Dumnezeu intervine uneori și schimbă macazul în momentele și în locurile în care consideră de cuviință. Omul poate determina prin rugăciune, prin felul în care își trăiește viața, prin păzirea poruncilor și prin cele opuse acestora, locul și timpul unde Dumnezeu poate sau nu interveni. Singura garanție pe care ne-o poate Dumnezeu oferi este cea a unei judecăți corecte care va ține cont de toate.

Spuneam că poate proverbul este inrepretat simplist de unii ca îndemnând la neplanificare. Planificarea este bună și Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al ordinii. Haosul este uneori rezultatul lucrării diavolului care întunecă mințile oamenilor. Lipsa iluminării face ca o lucrare, un proiect să aibă loc la întâmplare sau împins de evenimente și mai puțin fără un plan, fara un cadru de desfășurare gândit.

Cum omul este creator, prin chipul lui Dumnezeu, atributul de creator vine la pachet și cu atributul de planificator. Așa cum Dumnezeu a creat lumea, omul tot ce face trebuie să aibă un plan, o idee. Asta pentru că altfel nu se poate. Poate cu excepția artei unde sunt unele idei cum că artiștilor le vine inspirația așa din … senin, din droguri sau anumite stări. Evident că diavolul poate inspira omul, dar în fapt, toata inspirația artistului vine din ce a acumulat, din cultura și experiența de viață, din contemplare și observare iar la majoritatea și din multă muncă și multe încercări. Artiștilor care cred că pot să facă mare brânză doar cu o bere în mână și uitându-se la Netflix le recomand să deschidă manuscrisele lui Eminescu sau să se uite pe ciornele lui Leonardo da Vinci.

Ce ne poate învăța un proverb care uneori e valabil și uneori nu e valabil. Este clar ca Dumnezeu iubește rânduiala dar este și clar că uneori oricât de organizați am fi noi, lucrurile nu se întâmplă cum vrem ci … altfel. Orice lucrare trebuie să aibă ca început intenția bună. Un lucru e bun dacă are un scop bun. Altfel spus, să aibă binecuvântarea lui Dumnezeu. Dar multe lucruri bune ies și din lucrări cu intenții deloc bune sau chiar malefice sau chiar diabolice. Arma nucleară a fost construită ca să distrugă dar fără centralele nucleare, omenirea nu ar fi ajuns unde este astăzi (deși nu știu cât de lăudat este punctul în care suntem …)

Concluzia propusă de mine aceasta este: orice facem să facem urmărind un scop dincolo de noi. Când mândria primează sau chiar acoperă o lucrare cu un scop bun, dacă intervine mândria, aceasta atrage ca un magnet dracii care încep să facă totul varză. Uneori, Dumnezeu acoperă și aceste căderi și devieri și pune umărul ca o lucrare să se termine cum trebuie, căci altfel, unde ar fi ajuns lumea? Marea problemă este însă ce facem noi ca Dumnezeu să nu râdă de planurile noastre, ba mai mult, chiar să le acopere golurile și să ne ajute să le împlinim?