Delta, vaccinuri și șobolani – astea sunt subiectele zilei pe meleaguri mioritice. Între timp inflația avansează puternic de la zi la zi și pe mine unul – spre deosebire de alte dăți – mă îngrijorează. De departe, văd în inflație principalul risc pentru viitorul mediu, prin asta înțelegând că văd o criză economică cum nu a mai fost și văd risc existențial pentru întreaga societate așa cum o cunoaștem acum.

Dar care să fie baza temerilor mele și de ce nu ar fi la ca în 2008? Principala diferență este că în 2008, situația geopolitică era cu totul alta și înțelegerile între marile puteri de a „stimula financiar” pentru a evita un crash mai mare decât a fost s-au realizat mult mai ușor ca acum când dolarul pare să-și tragă ultima răsuflare.

Asistăm în ultimii ani la o disoluție accelerată a coeziunii sociale – mișcările „anti-rasiste” care s-au lăsat cu distrugeri de miliarde, tăierea finanțării poliției, lărgirea diferenței între cei bogați și cei de jos (practic eliminarea clasei mijlocii) fac ca Imperiul să se macine din interior similar felului în care romanii și-au tras singuri cu săgeata în picior.

Ca o mică paranteză, Roma nu acăzut datorită ridicării vreunei alte mari puteri – poate aici avem o diferență principală în ziua de astăzi când China capătă pe zi ce trece alura unei mari puteri, având deja în mulți indicatori importanți, cum ar fi infrastructura de transporturi, scoruri cu mult peste ale Imperiului. Așadar, romanii s-au frecat în lupte de culise între diversele găști și pentru a căpăta susținerea populară, fiecare conducător venea și oferea noi și noi „beneficii” (cam cu dă acum Biden dolari la americani drept ajutor de Covid). Care beneficii evident nu puteau veni din producție deoarece romanii se ocupau cu orice altceva mai puțin cu munca și nici din noi cuceriri deoarece cuceriseră tot ce se putea și supseseră toate comorile care putea fi supte. Retragerea din Afganistan a americanilor de asemenea poate fi comparată cu retragerea din fața sasaniților. Invazia goților poate fi comparată cu năvălirea actuală a latino-americanilor. Ba chiar și puterea de colectare a taxelor – care funcționa în ciuda corupției generalizate – se regăsește în atributele SUA de astăzi. Dar istoria știm că nu se repetă ci doar rimează …

Este acum sau nu este momentul prăbușirii dolarului? Cu siguranță este! Iar inflația curentă este cel mai clar semnal al acestui început. De ce ar fi acum diferit față de 2008 și de ce nu putem spera că tipărirea de bani va salva și acum omenirea? Dincolo de teoriile conspiraționiste legate de lupta unor descreierați pentru anihiliarea a unei feli mari din populația globului deoarece „suntem prea mulți”, tipărirea de bani nu va putea salva economia deoarece toate fundamentele economice s-au distorsionat până la punctul la care încep să apar deficite majore pe producție și distribuție – cel puțin în vest. De unde și avem parte de inflație.

Nu voi mai relua discuția despre cauzele inflației actuale, despre care am tratat în articolul anterior. Voi continua doar abordarea unor idei, în paralel cu continuarea unor comentarii la puținele știri care apar în presa legate de inflație.

În primul rând, de departe principala bombă a zilei a fost declarația președintelui Fed-ului american Powel cum că prin inflație „tranzitorie” nu înseamnă deloc că prețurile vor reveni la ce au fost înainte. Iată o sursă oarecare a unui articol în care puteți vedea mai în amănunt ce a zis. Din ce am înțeles eu, deoarece probabil i s-au pus întrebări, a recunoscut că prețurile care au crescut vor rămâne mărite, prin „inflația tranzitorie” (acest termen este panadolul anti-panică folosit de Fed și MSM) se înțelege doar că va exista un moment în care prețurile nu vor mai crește, sau vor stagna o perioadă. Altfel spus, a crescut lemnul 150%? Stați calmi! O să mai crească doar cu 10% și poate peste 6 luni se va opri, chiar dacă peste 8 luni poate va începe din nou să crească. Căci asta înseamna tranzitoriu, că nu e inflație continuă, adică nu e hyperinflație, adică nu trebuie să mărească dobânzile.

Nu știu cu cât în urmă am mai amintit de dobânzi, dar lucrurile sunt astfel așezate, încât dobânzile nu pot crește nici măcar cu un mizilic de 0.01% deoarece cea mai mică creștere va însemna o povară imensă pentru toată lumea și va duce la o criză nemaiîntâlnită care se va lăsa cu falimente generalizate și haos social mai rău ca în anii 30. Prin urmare, speranța Fed-ului este ca inflația să fie suficient de domoală încât să erodeze din datorii dar să nu facă o mutație înspre …. hyperinflație. Cam cum e cu focul la aragaz: vrei ca să ardă lini ca să-ți faci treaba cu el, nu vrei să explodeze camera când aprinzi focul din cauza gazului cumulat. Cam așa e cu hyperinflația. Dar Peter Schiff are o expresie amuzantă: „once the genie is out of the bottle, you can not put it back” …

Aveam până mai ieri, înainte de ședința ultimă a Fed-ului unde Powell a făcut declarația de mai sus, următoarea situație: prețurile crescuseră, inclusiv la acțiuni, unde sunt cote maxime. Investitorii și analiștii erau însă în dilemă: vor mai crește sau vine un crash. Și de ceva ani buni de zile, doar reducerea dobânzilor împinge bursele în sus și – invers – orice anunț că dobânzile pot scădea chiar peste ceva luni bune, chiar cu puțin, dau jos cu prețurile drastic și avem parte de căderi atât de periculoase încât la ultima creștere a dobânzilor, au trebuit urgent să dea înapoi cu ele deoarece exista riscul unui crash bursier. „Salvarea” a fost însă plandemia care a dat la zero cu nivelurile și prin urmare, dacă se va continua (cu sau fără delta) există motivația ca dobânzile să fie ținute la zero. Ori cu dobânzi la zero și inflație accelerată, datoriile se duc ușor ușor, problema fiind însă sustenabilitatea economiei și – cum zice Mugurel – macrostabilitatea.

Dobânzile zero însă împing investitorii spre tot felul de scheme de investiții care lovesc te miri unde. Am explicat fenomenul BlackRock în articolul anterior care a declanșat isteria din imobiliare și creșterea prețului la lemn în SUA care s-a propagat ulterior în întreaga lume. Ce nu știu dacă am zis: imaginați-vă ce fac chinezii cu trilioanele de bonduri pe care le dețin dacă dobânzile sunt zero? Păi la fiecare expirare a unei emisiuni – căci de scos totul o dată nu au cum – investesc în bunuri tangibile: materii prime, infrastructură, armată etc. Altfel spus, consumă bunuri reale care sunt supte din vest și consumate în est. Există așadar un transfer al avuțieii secular între vest și est. Și dacă în 2008 chinezii cumpărau materia primă pentru a se pregăti de valul următor de creștere și pentru a avea materie primă pentru chinezeriile pe care prognozau că le vor produce, de data aceasta toate prognozele partidului sunt focalizate pe bunăstarea chinezului de rând care are nevoie de creștere economică constantă pentru a nu da în cap tovarășilor și a-i trimite înainte de vreme unde este Ceaușescu, adică în iad.

Nu mă pot abține să nu mai fac încă o paranteză legată de China, deși nu este deloc total out-of-topic. Avem așadar o creștere constantă și accelerată a Chinei care amenință – cel puțin economic deocamdată – poziția SUA. Este discutabil în ce măsură amenință și militar, deoarece sunt mai multe aspecte, dar cert este că armata se bazează pe echipament care este produs de economie și dacă nu ai economie … Riscul existențial pentru americani, pus de chinezi a fost deja recunoscut încă de pe vremea lui Obama care a fost însă prea slab pentru a duce la capăt planurile bombastice de „pivotare către Asia”. Căci democrații / socialiștii / bolșevicii de pe toate meridianele sunt buni doar de măcănit, când e vorba de fapte …

Trump a încercat ceva-ceva și el dar prea puțin. Mai mult mac-mac și prea puține lovituri Chinei. Privit mai ales în perspectiva politică efemerității unui mandat de 4 ani, Trump a fost și el în mare măsură la fel de neputincios ca și Obama în privința rezolvării problemel China. Într-adevăr problema e una mai mult decât dificilă și necesită un plan pe mulți ani de zile, poate chiar pe zeci de ani. Dar așa ceva este imposibil într-o societate în disoluție în care simbolurile naționale și fibra societății sunt atacate de descreați și de cancerele ideologice care au ajuns ca o metastază la piele și put din ce în ce mai rău după ce au distrus organele interne și amenință chiar sistemul sanguin al națiunii americane și al imperiului american.

Există totuși speranțe, sau mai bine zis există portavoci care lansează mesaje pline de speranță. Nu vreau să dau nume, deoarece nu vreau să le fac reclamă, dar exista mai ales un „analist geopolitic” care zice că China s-a cam blocat cu creșterea. A crescut până la un nivel de trai mediu, dar saltul la o economie dezvoltată și la un PIB per capita echivalent economiilor puternice este mult mai greu de făcut. Ce nu ia în calcul acest domn este că mâine dacă dorește, China poate tăia exporturile cu 50% și crește instant nivelul de trai al chinezilor în detrimentul bunăstării cartofului de canapea american care trăiește din banii tipăriți de Powell și auncați ca pâinea și circul la romani, săracilor pentru ca să nu se revolte. Ce fac chinezii este însă o creștere incrementală a nivelului de trai susținută de eforturi sporite pentru extinderea sferei de influnță care să poată să mențină o dezvoltare durabilă decenii de acum înainte și chiar să permită un soft-power militar măcar local, în propria regiune, similar influenței pe care o avea Rusia în fosta URSS provinciilor pe care le folosea ca buffer atât de securitate dar și de resurse. Mă refer aici, bineînțeles la faimosul „Belt & Road” – o rețea de autostrăzi, drumuri, căi ferate, porturi și huburi de transport pe care China o construiește în Asia și încearcă să o extindă mai nou și în Africa de Est prin construirea rețelei de cale ferată a emiratelor arabe și a țărilor din zonă.

Prin Belt Road China vrea șă lovească doi iepuri dintr-o lovitura (de fapt mai mulți). Pe de o parte, își asigură rute de transport rutiere pentru exportul mărfii mai rapid și în viitor mai ieftin decât pe mare. Cu marea oricum au problema choke-urilor maritime pe care nu le controlează ci sunt dominate de marina americană. Știm că maritim, China are mari provocări. Prin urmare, a ales alternativa infrastructurii terestre atât din motive economice dar și militare, pentru a putea să aibă spațiu de manevră și independență economică în cazuri escaladării tensiunilor care vor fi inevitabile cu SUA. Pe măsură ce China va crește economic, SUA vor apela și la ultima carte: blocarea maritimă sau constrângerea prin taxe de protecție și prin limiatrea volumului de nave care pot tranzita punctele cheie. Dar ce zic eu de SUA: Taiwan-ul dacă se supără și blochează portul Suez, în caz de nevoie, China va fi lovită foarte mult, mai mult decât alte țări. Evident că și Taiwanul va suferi, dar am adus acest exemplu pentru a demonstra vulnerabilitatea chinezilor cu privire la dependența de traficul maritim.

Multora ni se poate părea aberant costul dezvoltării acestui Belt & Road și lipsa perspectivelor amortizării, mai ales datorită sărăciei și subdezvoltării țărilor prin care trece. Dar China oferă nu doar consultanță, know-how, forță fizică și alte beneficii țărilor care acceptă colaborarea ci pune chiar și banii, oferindu-le creditarea. Cei care nu au bani, vor putea să plătească prin alte moduri: fie prin închirierea către chinezi a anumitor huburi pentru construirea de depozite, fie prin oferirea de resurse, fie prin vânzarea unor companii de stat etc. Soluții există și cum Rusia a cam părăsit caucazul de sud și zona mării caspice și nu are puterea financiară să recupereze vechile republici, China împinge și tatonează din ce în ce mai mult în această zonă, extinzându-se cât poate și căutând să umple golul lăsat de ruși.

În concluzia parantezei, nu văd de ce chinezii nu vor putea face saltul de la un pib per capita de 16k la unul de 43k cât are UE, mai ales că pentru vest, direcția nu e decât în jos …

[continuarea aici]