Din start, moartea unui om este un moment de reculegere pentru fiecare dintre noi. Din păcate reculegerea este sumară și superficială. Gândurile noastre sunt simple: ce repede trece viața! În cazul de față, poate mai zic unii: uite, și ăsta care era atât de iubit și care se vaccinase de atâtea ori, tot a murit. Păi normal că așa este! Toți murim, fie din vaccin, fie din Covid, fie din accident de mașină.

Dar gândurile când asistăm la o înmormântare nu trebuie să fie de acest fel, ci trebuie să ne întrebăm: ce pot face eu astăzi ca să fiu mai pregătit pentru Judecată? Pentru că după moarte, vine ÎNFRICOȘATA JUDECATĂ.

Cei care nu cred, evident că se gândesc doar la ce pot face ca să se mai înfrupte din bunătățile acestei lumi cât mai trăiesc. De aceea și Mâțu alerga după boală – în loc să se odihnească – ba după filmări, ba după soluții magice de refacere rapidă a plămânilor … Din ce am auzit, parcă zisese că avea de gând „să aibă grijă și de el”. Înțelegem din asta că probabil își propusese să aibă grijă de trup, de sănătate și nu doar de buzunar. Și de asemenea, înțelegem că până atunci, nu prea avusese grijă de trup, dacă abia atunci simțea nevoia. Dar, Dumnezeu să-l odihnească!

Pregătiți de moarte nu suntem niciodată. Pr. Arsenie Papacioc spunea că a asistat la momentul trecerii la mulți oameni – ca preot fiind nevoit să îi spovedească și să îi împărtășească pe patul morții (cum se practică la noi, care nu prea ne pregătim de suflet ci mai mult de trup și ajungem – prea mulți din păcate – să chemăm preotul doar când vine moartea și crește frica de judecată). Și zicea Pr. Arsenie că toți ar mai fi dorit măcar o zi să mai trăiască (ca să se pocăiască).

Pocăința pe repede-înainte e cam greu de făcut. Nici nu știi cu ce să începi … Evident că dorința muribunzilor de a mai trăi măcar o clipă este firească și este un semn al disperării. Căci cine e pregătit este nerăbdător să ajungă la Mirele Ceresc și la „luarea cununii ce ne-a fost promisă”. Am zis mai sus că pregătit cum trebuie nu e nimeni, dar zic asta în sensul că există evident o incertidudine cu privire la starea noastră pâne ce vom fi trecut (sau nu) de vămile văzduhului.

Cu toate acestea, există clar unii oameni mai pregătiți decât alții. Am înmormântat săptămâna trecută o bătrână de 93 de ani, pe care o știu pregătită de moarte de când am cunoscut-o eu. Să zicem că era bătrână și că e firesc să fie pregătită, că ce să ma aștepți la bătrânețe altceva decât moartea. Dar mai sunt excepții …

Tot așa, Pr. Teofil Paraian zicea uneori că el crede că totuși se va mântui. Că chiar dacă zic sfinții că nu știm ce ne așteaptă, el are nădejde că Dumnezeu nu-l va trimite în iad. Pare curajoasă o astfel de mărturisire și deși cumva constituie o excepție în patristica ortodoxă, nu este departe de adevăr. Un om pregătit cum trebuie, un suflet curat, un om care a biruit patimile și mai are doar unele greșeli sau nedeplinătăți e firesc să aibă nădejde mare.

Totodată, nu cred că cei nepregătiți trebuie să se teamă de moarte și să fie disperați. Deznădejdea este un semn al necredinței și frica de Dumnezeu care este adevărată și nu doar niște mișcări ale sufletului stârnite de diavoli, ne aduce pace și liniște. Este o frică de bine, o frică de întâlnirea cu un parinte care ne va copleși cu iubirea nu de un judecător. Judecata va fi înfricoșată deoarece ne vom întâlni cu conștiința noastră care nu va fi anesteziată de niciun ser, ci va fi la deplinătatea funcțională așa cum ne-a dat-o Dumnezeu când ne-am născut. Pentru asta trebuie de fapt să ne luptăm, ca să ne trezim propria conștiință și să vedem ce are de zis.