Răspunsul este simplu. Când și noi ceilalți … Dar la ce mă refer? Zilele trecute am dat pe feed-urile de pe rețelele sociale de o știre cum că PS Calinic al nostru are nu știu ce funcție în Consiliul Mondial al Bisericilor – o organizație antihristică care încearcă nivelarea identităților religioase pentru realizarea dezideratului masonic de unitate globală.

În loc să facă o minimă mărturisire de credință și să declare ieșirea BOR din această adunătură antihristică, iată că ai noștri ierarhi se desfrânează cu ereticii pe-acolo participând la discuții, pupături și alte de-astea, că lucrarea în slujba Domnului au terminat-o pe acasă și acum salvează planeta, aducând ortodoxia la barbari care nu au auzit de ea.

Una peste alta, implicarea ierarhilor în acțiuni și organizații de diluare a identității ortodoxe pare deznădăjduitor pentru creștinul de rând, dar eu doresc să aduc o altă perspectivă. Dacă vedem ierarhii căzând, eu cred că trăim deja Apocalipsa unde se spună că a treia parte a stelelor cerului vor cădea. Ce sunt stelele dacă nu cei care răspândesc lumina venită de la Soarele Hristos? Ierarhia bisericească! Prin ei nevine harul și luminarea! Așa a lăsat Dumnezeu și așa va fi până la sfârșit.

A 3-a parte este însă doar o măsură descriptivă care arată că nu mulți, dar nici puțini, arată că cei mai mulți nu vor cădea dar o bună parte vor cădea, căci o treime nu este deloc de neglijat. Și care este atunci vestea bună din această interpretare a mea în fața dezastrului care ni se pune în fața prin acțiunea inconștientă a unor asemenea ierarhi iresponsabili? Vestea bună este că nu toți vor înceta să fie stele! De unde înseamnă că noi vom avea în continuare stele la care să ne uităm ca să mergem pe drum către Soarele Hristos.

În continuare aș dori să atac pe scurt o perspectivă de laxitate pe care o observ în rândul creștinilor „simpli”, credincioși ordinari care nu au un rol anume în Biserică și duc o viață relativ fără probleme, altfel spus, doar încearcă să se înfrupte de la roadele ortodoxiei fără a-și murdări coatele în a apăra ortodoxia. Este predominantă oarecum o anumită perspectivă că pe noi nu trebuie să ne intereseze viața personală a ierarhilor și că nu avem niciun drept să îi tragem de mână, că „cine suntem noi?”, „vezi mai întâi bârna din ochiul tău” sau alte prostii de astea.

În primul rând, aș face acum referire la legea identității, una dintre cele 3 legi fundamentale ale gândirii. Această lege logică spună că fiecare lucru este identic cu sine însuși. În cazul nostru, am putea spune că o variantă de adaptare a acestei legi la ortodoxie ar fi că doar ortodoxia este ortodoxă, adică nu există altă credință dreaptă în afara ortodoxiei. Această declarație corespunde și mărturiei milenare a sfinților și părinților din ortodoxie dar este cumva firească oricărei religii, filosofii sau chiar la sisteme mai sumare cum ar fi o simplă viziune asupra vieții care poate pur și simplu afirma unele presupuneri (sau axiome).

Dar dacă mărturia sfinților și a înaintașilor noștri ortodocși este una de credință, noi chiar dacă suntem păcătoși, prin simpla aderare la ortodoxie și asumare a acestei identități, trebuie să o apărăm de diluarea și atacul din partea altor viziuni asupra vieții care încearcă să o înglobeze și să o facă un banal ingredient într-o ciorbă universală, care va fi oricum mixat la blender când momentul va fi oportun.

Ce vreau eu să spun? Vreau să spun că oricare membru al BOR trebuie să ceară ierarhilor BOR să înceteze odată această desfrânare cu ereticii și să se ducă la ei dacă îi iubesc atât de mult, să devină ierarhii lor. Noi suntem ortodocși și vrem doar ierarhi care afirmă că ortodoxia este credința adevărată, este credința de care ne pasă nouă și nu ne intereseaza nici dialog și nici dansuri, pupături sau alte acte nebinecuvântate alături de alți eretici, pâgâni sau eventual extratereștrii în curând.

Dar s-ar putea apăra PS-ul că el este acolo ca să afirme identitatea ortodoxă. Aiurea! Singura modalitate de afirmare a unei identități este legea identității de care am amintit – doar noi sutem ortodocși, doar noi suntem creștini, doar noi avem adevărul. Iar asta o poate afirma când este întrebat de agenții de mixare trimiși de alte identități care vor să ne înglobeze, ce avem noi de spus. Afirmarea identității nu se face când tu te duci singur, de capul tău, la adunătură care are explicit și singur scop, ca manifesto al actului de formare și al constituției pe baza căreia funcționează diluarea identităților membrilor. Într-adevăr termenele sunt formulate cu iscusință, scopul fiind poate mai puțin explicit (nu știu, deoarece nu mă interesează drăcovenii de astea) dar prin simpla denumire, acest consiliu mărturisește că exsită mai multe Biserici, deci ortodoxia nu este singura Biserică. Iar prin termenul „consiliu” se declară încă din nume scopul acestei adunături – de a conduce (doar un consiliu conduce, nu există consiliu care să nu conducă, conform definiției). Prin cuvândul „mondial” se arată aria acestei organizații, scopul măreț de conducere a tuturor identităților care se consideră „biserică”, prin urmare și a Bisericii Ortodoxe Române.

Dar nu cred că mai este nevoie de a argumenta penibilitatea prezenței și justificării oricărei prezențe a BOR în CMB. Este la mintea cocoșului. Mai este însă nevoie de spus câteva cuvinte pentru creștinii deznădăjduți care se tem de aceste acte necugetate ale unor ierarhi. Aici sunt câteva chestiuni – cei care sunt direct vizați (argeșenii în cazul de față) au datoria să facă o acțiune comună (eventual o scrisoare deschisă) prin care să ceară ierarhului să se lepede de satana. Altfel, sunt cumva datori să îl ignore și să evite slujbele la care participă acesta iar dacă au ocazia să îl întâlnească, trebuie să îl atenționeze că este în pericol să meargă la iad. În rest, mare lucru nu pot face.

Nu este ceva nou pentru ortodocși să aibă ierarhi care pun probleme. Întreaga istorie a ortodoxiei este o luptă continuă cu diavolul în care sunt implicați și credincioșii și ierarhii. Uneorii pică unii, alteori alții, uneori biruiesc unii, alteori biruiesc alții.

Dar tăcerea și nepăsarea sunt păcate legate de identitatea proprie și nu sunt doar păcate împotriva lui Dumnezeu ci chiar împotriva logicii. Confuzia, disoluția identității, distrugerea ierarhiilor de valori sunt probleme generale globale care afectează pe multe planuri omul în ziua de astăzi – de la individul care este transformat în automaton care trebuie să reacționeze conform programării prin știrile oficiale, la națiunile, religiile și comunitățile care sunt nivelate și împinse la amestecul în ciorba globalistă. De aceea eu cred că indiferent de starea în care ne aflăm, afirmarea identității ortodoxe este obligatorie și este în esență un prin lucru pe care îl putem face, nu o lucrare lăsată cumva celor „avansați” care au o oarecare experiență duhovnicească, putere de rugăciune, putere în cuvânt etc. Este primul lucru deoarece este strict legat de adeziunea noastră la ortodoxie. Dacă vrem să fim ortodocși, ne pasă de ortodoxie și o afirmăm, dacă ne ascundem în spatele neputinței și slăbiciunilor noastre (deși în fapt mai degrabă ne justificăm frica și lașitatea), astea nu sunt altceva decât semne ale slabei noastre adeziuni măcar la nivelul de declarație – mărturisire care este punctul de pornire în lupta dunovnicească.

Spun lucruri care în mod firesc ar trebui să fie înțelese de la sine, deoarece orice creștin ortodox spune crezul, la botez spunem crezul ca act de adeziune la ortodoxie. Cu toate acestea, deși este foarte clar, mulți creștini se tem să afirme crezul în fața ierarhilor atunci când e cazul și au o timiditate și o sfială ciudată, specifică moluștelor nevertebrate fără coloană vertebrală care nu prea au nici sistem cognitiv și cu atât mai puțin conștiința identității. Acești creștini care doar aplaudă ierarhii și le pupă mâinile, netrâgându-i de barbă când ei greșesc evident, sunt precum oile care se lasă duse la abator pe muzica amăgitoare și îmbătătoare a fluierului păstorului, care este plătit și nu iubește oile.