Nu cred în acest mit. Nu cred nici că a fost adevărat şi nici că ar fi o soluţie. Cred mai degrabă în sloganul „singura soluţie e o revoluţie”. Evident o revoluţie spirituală care dacă este realizată la nivel individual poate avea şi ecouri în planul societăţii.

Din puţinele mele cunoştinţe nu totdeauna Biserica a dus-o bine alături de împăraţii bizantini. Şi de asemenea nu a fost o filosofie şi un stil de organizare şi de raportare la politică în rândul Bisericii din care să fii rezultat această simfonie. Cel mai probabil, momentele de convieţuire aveau explicaţii practice, concrete iar apelul la legile date de Sf. Constantin au doar rol scolastic, evident că în Imperiul Bizantin împăratul era legea chiar dacă puterea legii depindea de puterea împăratului.

În general ierarhia bisericească cel puţin teoretic avea aspiraţii spirituale, deci putea convieţui alături de împărat care în general avea aspiraţii materiale. Evident, teoria nu corespunde cu realitatea şi deseori ierarhii aveau şi ei aspiraţii materiale, mai ales dacă erau puşi în poziţii tentante şi primeau roluli administrative mai de voie mai de nevoie de la împărat. De asemenea, rareori s-a nimerit să există împăraţi cu viaţă sfântă care au făcut mai mult pentru Dumnezeu poate decât ierarhii din vremea lor cum a fost Sf. Iustinian.

Dată fiind lunga istorie a Imperiuliu Bizantin, putem găsi tot felul de exemple de tot felul de convieţuiri, de la ierarhi care cereau împăratului să nu mai păcătuiască (cum ar fi Sf. Nifon la noi care l-a acuzat pe Radu că tolerează divorţul – şocand pentru zilele noastre) până la Sfântul Ioan Casian care era un împărat mai expansionist ca Putin în ziua de astăzi şi pe finalul vieţii s-a săturat de politică şi s-a apucat de mătănii, călugărindu-se. Cât despre statul în propria bancă, dăm ca exemplu iconoclasmul care a fost impus cu puterea Împăratului.

Nu ştiu istoricul acestei idei, dar ştiu că mulţi influenceri ortodocşi o tot pompau pe meleaguri mioritice în perioada de tranziţie. A fost o scuză perfectă pentru perioada colaboraţionistă din epoca de aur. Dar şi astăzi, cu siguranţă şi ierarhilor căldicei care preferă să construiască orfelinate în loc să acuze guvernul şi poporul pentru păcatele impregnate nu doar în societate şi în viaţa lor ci chiar în legislaţie, în programa şcolară, în meandrele concretului altfel zis, ideologia simfoniei bizantine este un paravan comod sub care se ascund mişeleşte în faţa conştiinţei şi a chemării lui Dumnezeu. Sub stindardul „păcii” şi „parteneriatului Biserică-stat” se tolerează cele mai mari alunecări, se fac compromisuri legate de diluarea învăţăturii şi doctrinei prin ecumenism şi deseori se fac pogorăminte aberante cum ar fi dat binecuvântare pentru nunţi în post, pentru războaie ale Imperiului aiurea prin Afganistan sau chiar Kosovo, se acceptă pomeni şi mitinguri electorale şi chiar se pune umărul la ideologia europenistă, semn al unei totale necunoaşteri a lumii în care trăim şi a chemării Bisericii de a fi un far călăuzitor.