Răspunsul lui Iisus Hristos dat fariseilor „daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 15) este deseori folosit ca să încurajeze creştinii să plece capul în faţa stăpânirii lumeşti, chiar şi atunci când stăpânirea lumească îi foloseşte creştini ca mase electorale şi ca sclavi care muncesc degeaba, doar ca să finanţeze vieţile de lux ale conducătorilor sau achiziţiile de arme scumpe care să fie donate Ucrainei şi să crească profiturile Complexului Militar Industrial al SUA.

Viaţa de lux din antichitate a conducătorilor era finanţată de sclavi şi atunci, uneori, deşi conform studiilor oamenilor de ştiinţă care nu sunt britanici, diferenţa între averea voievodului sau regelui şi starea medie a supuşilor săi era mult mai mică în evul mediu ca astăzi când politicienii corupţi au sute de milioane în conturi, proprietăţi multiple şi beneficii gratuite (cazare, diurne, intrări la spectacole etc) pe când omul de rând are datorii la bancă pe care probabil nu le va putea plăti în decursul întregii sale vieţi. Şi totuşi în România este bine deoarece banca nu vine să te scoată afară din casă, căci altfel am vedea mulţi homeşi. Dar când integrarea noastră în vest va fi finalizată, străzile vor fi pline şi pe la noi de corturi de homeleşi ca în SUA sau Paris.

Tâlculirea parabolei cu dinarul şi chipul Cezarului nu ar trebui să fie foarte dificilă şi mă mir că puţini preoţi explică şi contextul şi mai degrabă se aruncă în interpretări protestante care extrag două-trei versete şi de la acestea pornesc un lanţ al raţionamentelor care în final, de multe ori, ajunge chiar contrar nu doar adevărului biblic deplin, extras din toate evangheliile ci chiar contextului versetului respectiv.

Din start, la pilda cu datul Cezarului ce este al Cezarului, trebuie să explicăm că mediul economic şi politic al vremurilor în care a fost printre oameni Iisus Hristos era unul mult mai liberal şi mai democrat ca astăzi. Ştim din istorie că marea revoluţie politică realizată de romani a fost tolerarea altor religii iar prin tolerare nu se înţelege doar faptul că supuşii lor militar, popoarele ocupate, puteau să practice propria religie, dar puteau chiar să practice un sistem legal paralel şi care se suprapunea uneori sistemului legal roman. Aşa se face că iudeii au putut să Îl judece şi să Îl condamne pe Iisus Hristos (deşi Papa şi prietenii săi de la sinagogă zic altfel astăzi) în timp ce reprezentantul local al romanilor, Pilat, se spală pe mâini şi nu doar că nu îl condamnă pe Iisus dar chiar face o bleagă tentativă de a-l salva de la furia iudeilor, prin acea ofertă să îl elibereze. De altfel, nu ştiu cum Papa poate să schimbe acum adevărul istoric, când până şi întreaga tradiţie bisericească, ne-a păstrat în crez mărturia că Iisus S-a răstignit în timpul lui Pontiu Pilat, nu de către Pontiu Pilat. Iar, falsa iubire pe care pretinde Papa că o are – prin aceea că deoarece nu trebuie să îi rănim pe evrei trebuie să declarăm şi să îndoctrinăm creştinii că „romanii L-au răstignit” – este o iubire falsă, prostească, tembelă, este de fapt o aroganţă demonică. Nu doar Crezul, dar şi întreaga învăţătură creştină nu induce acuzarea evreilor (deşi nu o evită) ci exprimarea prezintă actului răstignirii ca consecinţă clară a păcatelor noastre. Orice minte întreagă şi sinceră afirmă că noi toţi Îl răstignim pe Iisus prin păcatele noastre şi actul fizic istoric de răstignire, deşi a fost făcut de evrei, noi toţi creştinii suntem vinovaţi.

Aşadar, pe lângă libertatea religioasă, romanii ofereau iudeilor ocupaţi şi o libertate economică. Anume, ca bani se foloseau şechelul (de argint) pentru tranzacţii scumpe, prutahul (de bronz) ca diviziune a şechelului pentru plăţile de zi cu zi, leptonul (de cupru) pentru plăţi mici. Toţi aceştia erau banii iudeiilor. În paralel, funcţiona dinarul roman în care romanii plăteau iudeii care munceau pentru ei şi luau taxele şi probabil şpăgile (cum este euro astăzi) şi drahma grecească, un fel de dolar al acelor vremuri, deşi avea mult mai mare valoare.

Contextul în care a dat Iisus răspunsul cu dat Cezarului ce este al Cezarului este următorul. Fariseii au venit la El să îl ispitească, în sensul că ei promovau pe ascuns nesupunerea faţă de romani şi erau fermentatori ai rebeliunilor. Dar rezistenţa anti-romană era relativ subterană, era subversiune ocultă deoarece evident romanii nu iertau pe cei care le subminau autoritatea. Prin urmare, deoarece Mântuitorul spunea mereu adevărul şi nu îi era frică de autoritatea religioasă iudaică, ba chiar părea rebel, pentru a-l expune riscului de a fi condamnat de romani, îl provoacă cu această întrebare capcană în sensul că dacă răspundea „în acord cu ştirile oficiale”, în favoarea dărilor, îşi strica „imaginea” în rândul poporului, cum ar zice azi experţii în marketing eclesiologic, iar dacă spunea împotriva dărilor, îşi atrăgea inevitabil un răspuns din partea romanilor, dată fiind autoritatea de care Iisus se bucura şi faptul că putea influenţa mulţimile, ba chiar în profilul şi asteptările poporului iudaic, Mesia trebuia să fie un eliberator politic, al neamului, un nou profet care urma să îi ducă pe evrei la cucerirea întregii lumi şi la robirea neamurilor – aşa cum evreii încă cred şi astăzi.

Când Iisus le răspunde „Ce Mă ispitiţi, făţarnicilor” o face în sensul că descoperă că interesul fariseilor nu era de a alfa adevărul şi ce este corect, ei nu îl acceptau pe Hristos ca trimis al lui Dumnezeu, ci aveau aşa cum am spus interesul să Îl trimită pe cruce, aşa cum s-a întâmplat mai târziu. De altfel, fariseii deşi pe faţă încercau să sugereze o opoziţie faţă de conducere pentru a părea virtuoşi şi populari, în ascuns erau colaboraţionişti şi favorizaţi ai „sistemului” roman, în sensul că ei aveau deduceri şi scutiri de taxe. Cam cum e partidul unic în ziua de azi, când UE tolerează corupţia în rândul partidului, câtă vreme partidul (coaliţia) nu subminează autoritatea europeană. Iar pe faţă coaliţia trâmbiţă gogoşi patriotarde, populare, tradiţionale etc.

Şi ca să completăm contextul acelor vremuri, trebuie să vedem omul de rând ce avea de făcut şi cum trăia. Deci impozitele erau plătite în dinari, moneda romană care avea chipul Cezarului. Pentru a obţine dinari, evreii trebuiau fie să muncească pentru romani, fie să cumpere dinari pe shekeli sau celelalte monede de care am amintit, de la schimbătorii de bani pe care Mântuitorul îi biciuieşte nu pentru că schimbau banii ci pentru că o făceau în Templu, arătând lipsă de respect faţă de Dumnezeu. Activitatea schimbătorilor de bani era în Templu deoarece acolo beneficiau de un mediu mai pacifist, mai ferit de revolta oamenilor, mai puţin expus riscurilor pieţei libere. De ce nu se duceau schimbătorii de bani în piaţă unde puteau şi acolo să profite de fluxul de oameni? Din acelaşi motiv pentru care bancherii de astăzi se ascund sub patrarhirul sistemului legislativ şi al protecţiei statului, deoarece jegmănesc oamenii, sunt incorecţi, lacomi, profitori şi nu sunt decât un accesoriu al unui sistem de control financiar care porneşte evident de la cei care au chipul pe monedă.

De ce totuşi Mântuitorul aprobă plata impozitelor faţă de romani? Aici este simplu: deoarece romanii tolerau credinţa, permiteau oricui să îşi manifeste religia aşa cum consideră, câtă vreme nu calcă legile de bună convieţuire şi plăteşte taxele. În schimbul acestor impozite, romanii ofereau protecţie, construiau drumuri, asigurau comerţul.

Pe lângă pilda Cezarului, un alt moment în care Mântuitorul tolerează convieţuirea cu romanii este vizita la Zaheu vameşul care era păcătos nu pentru că strângea bani pentru romani, ci pentru că strângea mai mult decât aceştia îi cereau, păstrând grosul pentru el – practică specifică oricărui sistem statal de colectare impozite deoarece vameşul (inspectorul ANAF) fiind primul contact cu autoritatea şi neavând prea multe leviere de a fi controlat, dacă nu avea moralitate, putea să îşi facă de cap. Mai târziu, unii împăraţi bizantini au încercat să echilibreze aceste riscuri, folosind episcopii locali ca vameşi, ceea ce a dus însă la alte probleme.

Deci Zaheu şi-a spălat păcatele oferind banii înapoi celor pe care i-ar fi nedreptăţit, de patru ori mai mult (celor pe care i-am nedreptăţit, le ofer împătrit). Matematic, acest amănunt ne arată că Zaheu era totuşi destul de corect, deoarece dacă toată averea lui ar fi fost făcută din furt, nu putea să îşi ia acest angajament deoarece nu avea de unde să dea de patru ori cât a furat. Dar Zaheu totuşi fura, deoarece altfel nu ar fi fost nevoie să facă aceast canon şi să mărturisească această promisiune. Prin urmare, mergând în casa lui Zaheu, şi cumva îndemnându-l pe acesta să fie vameş corect, a confirmat încă o dată că nu se manifestă împotriva autorităţii romane. Dacă ar fi fost împotrivă, i-ar fi cerut lui Zaheu şi să nu mai lucreze ca vameş! Poate i-ar fi cerut să vină după el, cum a făcut cu pescarii.

Recursul la pilda cu daţi Cezarului ce este al Cezarului pentru a justifica toleranţa faţă de un sistem nu doar antihristic dar şi profund corupt în ziua de astăzi este total inoportună ca să nu spunem mai mult. Nu se poate compara nici pe departe, Imperiul Roman de atunci, cu Uniunea Europeană de astăzi. Nu doar prin prisma toleranţei religioase, mult mai mari în Imperiul Roman sau al liberalismului relativ şi beneficiilor extraordinare oferite mai ales periferiei Imperiului (protecţie, infrastructură, comerţ, legislaţie). UE în ziua de astăzi este un Imperiu tembel, aflat în degringoladă totală datorită posesiei demonice de la vârful acesteia. Nu doar că bagă pumnul în gât adevăratului creştinism, dar pune o presiune soft dar fermă şi persistentă, asupra schimbării treptate şi înşelătoare a creştinismului, încercănd nu o lovitură directă fermă ci o eliminare a punctelor esenţiale ale adevărului creştin şi înlocuirea acestuia sau mai bine zis alinierea la un „set comun de valori europene”. Sfinţii şi martirii creştini care nu au acceptat jertfele regilor şi au fost astfel martirizaţi, s-au opus unor trădări mult mai mici decât colaboraţionismul actual al elitei eclesiastice de la noi, dar mai ales din vest, cu puterea politică şi ferirea de mărturisirea adevărului prin apelul la false paralele şi interpretări cum este aceasta cu datul Cezarului ce este al Cezarului.