Trăim într-o lume în care întregul sistem financiar este bazat pe datorie. Este bazat în sensul că banii nu reprezintă altceva decât credit emis de băncile naționale (în acele fericite țări care mai au bănci naționale sub controlul statului, cum ar fi România și cum nu mai este UE sau SUA) sau de băncile private sau supra-naționale care au dobândit statutul de a tipări bani și de a se afla la sursa rețelei de conducte unde este reglat fluxul și direcția în care circulă banii.
Traiul fără datorie – la nivel suveran – este imposibil și este o utopie. Datoria peste măsură este o crimă și poate periclita grav generațiile viitoare. Este îndeajuns să ne uităm în Grecia anilor ulteriori integrarii în UE pentru a demonstra cum o datorie iresponsabilă poate îngenunghea pentru decenii o țară, de unde cei care au contribuit la această datorie sunt pe bune criminali și ar fi corect să fie judecați și pedepsiți sever pentru amploarea crimelor pe care le-au făcut, chiar dacă inițial, cel puțin în aparență, acțiunilor lor ar fi fost bine evaluate și justificate din punct de vedere economic, financiar sau politic (greu de demonstrat, la fel ca și reciproca) sau efectele ar fi avut loc după o perioadă mai îndelungată, în anumite circumstanțe nefavorabile sau în lipsa unor alte corecturi care ar fi corectat cursul general.
În apărarea lor, politicienii care au supra-îndatorat Grecia în perioadele în care economia „duduia” pot spune: criza creditelor a lovit în întreaga lume, nu doar în Grecia și dacă nu venea această criză, totul era bine, puteam plăti datoria și nu ajungeam în genunchi ca acum. În țara lui Socrate însă, o astfel de apărare nu ar sta în picioare. Sunt nenumărate răspunsuri logice care se pot găsi la această apărare: au existat și alte țări care au fost lovite de crize, dar nu au fost îngenuncheate ca Grecia. Creditele luate, chiar dacă să zicem că intenția inițială a fost bună, focusată pe dezvoltare, s-a dovedit ulterior că au fost cheltuite total iresponsabil și au ajuns în investiții falimentare, fără niciun impact la nivelul societății, fără niciun plus valoare sau suport pentru economie și pentru dezvoltare. În cazul Greciei, ar fi de exemplu stadioanele olimpice, căci și Greciei, ca și chelului, tichie de mărgăritar îi trebuia că o ducea foarte bine și ca să se umfle în pene și să tragă tunuri, politicienii au organizat Jocurile Olimpice.
Datoria suverană este în general o abstracțiune obscură. Puțini știu ce înseamnă, la și mai puțini le pasă de ea (e departe de noi, nu ne poate afecta, ține de administrarea țării, eu cam om simplu nu am nici cum să o influențez, nici ea nu are ce să îmi facă). Este precum imaginea publică a țării: ceva despre care se vorbește din când în când și politicienii aflați în opozitie îi acuză pe cei aflați la putere că o strică. Aceasta este o primă mare problemă: lipsa educației și a implicării cetățenilor în problemele importante ale țării. Pentru cetățeanul de rând, un stadion exuberant este mult mai important și mai concret decât o creștere cu 1% a datoriei naționale sau ce să mai zicem de datoriile locale ale municipalităților care oricum sunt „rezolvate” de la centru, efectele iresponsabilității locale fiind mereu aruncate în gropa comună a măsurilor păguboase făcute de toți politicienii, de toate culorile, din toate județele în toate timpurile prin includerea în datoria suverană a tuturor „problemelor” locale. Alocările bugetare periodice acoperă găurile locale niciodată ajuncându-se ca măsurile unui primar prost să afecteze viața de zi cu zi a cetății prea curând și în niciun caz o investiție proastă care nu aduce niciun rezultat palpabil local să afecteze în vreun fel bugetul local.
Tocmai faptul că datoria națională este o abstracțiune, prin urmare creșterea sau scăderea ei nu are nicio legătura cu aprecierea sau lipsa de apreciere a activității unui guvern sau a unui partid, „cele rele” se spală în această gropă comună și cele bune au impact instant, crescând aprecierea și nivelul de mulțumire al populației și ajutând astfel la câștigarea următoarelor alegeri.
Problema nu este specifică doar României ci întregii lumi, singura dinferență fiind însă capacitatea de gestionare a datoriei în fiecare țară în parte și fentarea efectelor datoriilor acumulate în trecut de fiecare guvern efemer, termenul care descrie această zbatere fiind „kicking the can down the road”.
Pe lângă impactul redus al conștientizării existenței și importanței datoriei naționale, mai există câteva aspecte legate de datorie care o împing și mai mult în zona obscură a problemelor complexe tratate doar de specialiști și lipsite de interes chiar și pentru cei mai inteligenți cetățeni.
Un prim aspect este moștenirea (mai mult sau mai puțin odioasă): moștenim o datorie, deci oricum nu avem ce face, trebuie să plătim ratele, deci trebuie să facem noi credite. Căci altfel de unde am putea să plătim vechile credite? Să tăiem din salariile profesorilor și ale doctorilor sau din pensii? Să nu mai construim autostrăzi, stadioane și parcuri acvatice? Păi nu trebuie să progresăm și noi?
Un alt aspect este nivelul dobânzilor: dobânzile sunt mici, prin urmare acum e momentul să facem investiții, datoria fiind o problema mică, din datoriile facute acum, vom crește economia astfel încât vom putea reduce datoria pe viitor sau raportul datoriei din PIB se va reduce prin creșterea PIB-ului.
Raportul datoriei raportat la PIB este mic. Cine spune care este un raport optim și de ce nu am crește datoria dacă oricum noi avem un raport mai mic ca alte țări?
Toate aceste aspecte sunt corecte, sunt parametrii care au impact și pot fi folosiți în argumente de o parte și de alta, fiind extrem de greu de dovedit care este calea de mijloc optimă. De aceea am pus întrebarea cu privire la morală, deoarece datoria externă are o mare implicație morală care deși difuză și luată „la gramadă” nu poate fi ignorată și lăsată deoparte.
Este clar cred că în primul rând, responsabili sunt factorii decidenți de la toate nivelurile, atât național cât și local. Fiecare factor decident care propune o investiție pe credit poartă pe umerii săi responsabilitatea față de generațiile următoare. Oare chiar credeți că numărul mare de sinucigași din Grecia de astăzi, miile de tineri care fug în toate părțile, oamenii săraci care au rămas fără un loc de muncă și merg acum la cantinele săracilor, tragediile care au loc și mai ales starea generală de disperare și depresie care a cuprins poporul grec îi fac pe cei care au semnat acele contracte de „investiții” în anii buni să doarmă acum neliniștiți și să nu se simtă vinovați pentru ce se întâmplă? Oricât de mafioți ar fi și oricât de gras ar avea obrazul, eu sunt sigur că ei nu au somnul bun.
Chiar dacă deciziile luate în comun poartă o vină comună, având în vedere impactul major și dezastrul produs de o datorie suverană catastrofală asupra țării, responsabilitatea individuală în fața propriei conștiințe, în fața propriului popor și în final în fața judecății Dreptului Judecător nu poate fi evitată. Când împarți un trilion de efecte negative chiar și la o mie de oameni, suma rezultată este tot una imensă.
Pe lângă factorii decidenți, în clasa imediat următoare de vinovați se clasează după părerea mea specialiștii care știu dar tac. Toți profesorii de economie, de toate nivelurile, toți oamenii de afaceri care se pricep și nu trag semnale de alarmă, nu explică și nu pun umărul la trezirea conștiinței poporului cu privire la importanța ținerii sub control a datoriei suverane și la riscurile pe care le aduce cu ea creșterea necontrolată dar mai ales ineficientă a acesteia, sunt vinovați pentru nepăsare.
Dacă am trăi în SUA și BNR ar fi Fed-ul și armata noastră ar împânzi întreg globul, atunci am putea dezbate în ce măsură mai contează sau nu nivelul datoriei noastre, având în vedere că avem o armată și oricând putem să bombardăm pe datornici, criteriile morale ar fi puțin diferite în sensul că datoria suverană nu ar avea efecte asupra propriului popor, ci poate ar avea implicații globale, dar și acestea ar fi greu de evaluat. Este greu de dezbătut în ce măsură dominația americană (sistemul financiar actual) este una benefică sau negativă la nivel mondial, fiind o chestiune la care poate istoria va da răspuns. De unde și întrebarea cu privire la în ce măsura datoria SUA este sau nu morală este una mult mai greu de răspuns decât în cazul nostru, tocmai pentru că consecințele sunt imposibil de calculat. Deși există supozitia că datoriile trebuiesc plătite, cel puțin deocamdată datoria americană este cea mai aperciată și mai dorită din lume, de unde creșterea datoriei acestei țări este o cu totul altă mâncare de pește decât în cazul României sau al Greciei.
Însă în ziua de astăzi, în România noastră care se află la câteva sute de kilometri de Grecia unde știm ce s-a întâmplat și unde cazul acestei țări ar trebui preluat și studiat în cursurile de economie, finanțe, politică și administrație din toate universitățile românești, ignoranța și nepăsarea nu pot fi justificate doar prin prostie sau prin abținerea de la o opinie.
Poate într-adevăr să fie deplasat și exagerat să vorbim despre morala datoriei naționale în condițiile în care corupția este cancerul care macină țara noastră și cu care ne luptăm să îi supraviețuim, având în general mici victorii temporare și cu efect redus și o stare de afundare constantă dar progresivă într-un stadiu de meta-stază generalizată. O facem însă doar sperând ca generațiile viitoare să știe că nu lipsa faptului că nu am știut dinainte a fost vina dezastrulului pe care li-l vom lăsa moștenire.
