România este în imposibilitatea de a ieși din sărăcie, așa cum un asistat social de 50 de ani nu are nicio șansă să devina bogat, pentru că nu are nicio șansă să poată să se angajeze undeva, deoarece nu are nicio experiență de muncă, nu știe să facă nimic, nu a muncit într-un colectiv și nu e capabil să se integreze etc.

Sunt deci un lanț al slăbiciunilor care face imposibilă „revenirea” României din groapa în care se află, indiferent de încotro merg lucrurile la nivel european. Problemele sunt structurale și țin de toate componentele statului, tot sistemul de taxare și administrare și are cauze profunde care țin de mentalitatea populației care locuiește pe aceste meleaguri, care mentalitate se trage din Epoca de Aur, iar mari progrese nu s-au realizat de atunci. Singurele progrese realizate s-au făcut prin tendințele mimetiste ale „sistemului european”, adică prin importul greoi și întârziat al unor forme fără fond minimale, mai mult împinse de afară decât adoptate din convingere.

Nu știu câți își mai amintesc de perioada de tranziție când sistemul neo-bolșevic al FSN-ului iliescian bazat pe conducerea prin baroni locali, mituirea claselor dominante și vânzarea la fier vechi a industriei moștenite de la comuniști, la pachet cu îndatorarea țării era pus în paralel cu așa-zisa „teorie de șoc” a Poloniei care a adoptat reforme capitaliste reale care au dus la schimbarea profundă și recuperarea decalajului secular față de vest și în anii recenți, această recuperare poate fi dovedită prin ocuparea unui loc fruntaș al Poloniei în topul țărilor dacă ne uităm la PIB (~20 în lume).

De-a lungul anilor am tot vorbit despre fiecare reministență socialistă rămasă în economia românească și le-am detaliat efectul pervers prin care frânează dezvoltarea capitalistă și prosperitatea fie prin alterarea unor piețe libere (cum ar fi programul Prima Casă și impactul masiv asupra prețurilor în imobiliare și asupra costului banilor, etc), fie prin stimularea unui mediu corupt în detrimentul unui mediu competitiv în rândul agenților economici care ar putea crea o economie prospera (cum ar fi camarila politica a partidelor și corupția din achizițiile publice, etc) până la probleme mai profunde și grave, care nu vor avea o șansă prea curând să fie rezolvate pe meleaguri mioritice (cum ar fi administrarea teritorială total ineficientă și lipsită de sens, sistemul de pensii și povara seculară pe care acesta o pune pe bugetul țării, etc.

Rareori am vorbit însă despre TVA și acum nu aș fi făcut-o dacă Dinesh D’Souza nu ar fi explicat foarte clar într-un interviu recent cum TVA-ul este de fapt o taxă pentru săraci. Pe scurt, ideea este că TVA-ul este o taxă pe consum și cum săracii consumă (ca procent) mult mai mult din veniturile lor decât cei bogați, ca procent din total venituri, săracii plătesc de fapt mai mult și sunt furați de stat mai mult prin acest TVA decât cei bogați. Dar cum e posibil ca bogații să consume mai puțin decât săracii? Că doar bogații mănâncă chestii mai scumpe, cumpără mașini mai scumpe, etc. Atenție, deci! Vorbim de procente nu de valori nete – dar ce contează este de fapt procentul. Dacă ne dorim egalitate de șanse, ideal ar fi ca fiecare să plătească procentual la fel, însă ce altă explicație putem găsi că pentru construcții TVA-ul este de doar 5% pe când pentru pâine este 9% și pentru benzină este 19%? Pe cine favorizează această discrepanță dacă nu pe cei bogați?

Câte case și apartamente va cumpăra un sărac în viața lui pentru ca să fie favorizat de acel 5% TVA la case? Se flutură gogoși cum că această taxă stimulează vânzările și fac prețurile mai accesibilie, blah, blah, blah. Adevărul este că pentru bogați, 9% pentru mâncare este mizilic, căci ei își bagă banii în imobiliare, cumpărând și vânzând și astfel cum cei care fac legea sunt în general bogatași care și-au cumpărat locurile în parlament, evident că și-au dat legi care să îi favorizeze, așa cum sunt acele legi pentru pensiile speciale sau așa cum sunt pensiile de parlamentari.

Dar mai multe măsuri și sisteme de taxare sunt făcute pentru șmecheri și nu ajută cu nimic la dezvoltarea economică și creșterea investițiilor. În fapt, sitemul de taxare din România nu stimuleză cu nimic investițiile, excepțiile de deduceri pentru profitul reinvestit fiind mizilic și praf în ochi – mai bine firmele își bagă banii în Bitoin, au șanse mai mari să îi înmultească și în plus, impozitul pe profiturile din investiții financiare (păcănele cu cipsuri emise de băncile centrale) este chiar mai mic decât dacă o companie și-ar crește numărul de angajați și ar investi astfel în resursele umane – pentru asta, statul nu ajuta însă cu nimic, ba chiar companiile sunt amânate cu plățile pentru concediile medicale ale angajaților și contabilii trebuie să completeze grămadă de cereri pentru a lua acei 80% pe care statul prin sistemul de asigurare a muncii pentru care firmele plătesc procent din salarii îi garantează. Știm cu toții câte probleme sunt cu RCA-ul (sau erau, nu mai știu recent, nu am avut nevoie) când plățile firmelor de asigurare sunt întârziate și prin urmare service-urile nu pot face lucrările mai repede, așteptând „aprobările”. Ei bine, statul când are de dat bani înapoi la firme, întârzie chiar mai mult.

Iată deci, că deși se încearcă acum eliminarea impozitării salariului minim (misiune imposibilă oricum), această măsură este oricum praf în ochii pentru cei săraci. TVA-ul dar mai ales accizele (care sunt taxe peste taxe) pe carburanți sunt canalele prin care statul suge de fapt munca celor de jos, pe care pretinde că dorește să îi ajută și să îi scoată din sărăcie. Fără acest TVA imens (imens prin impactul cumulat împreună cu cele taxe) și prin nedreptățile din excepțiile de la normă (de ce ar fi imobiliarele scutite de TVA?!), cei care au li se dau și mai mulți bani și cei care nu au li se ia și mai mulți bani.

Iar cum vremurile sunt cenușii și dezastrul produs de închiderea economiei anul trecut începe să își arăte colții, chestiunea măririi TVA-ului va fi în curând ridicată din nou, cu sau fără venirea FMI-ului sau a Troicăi. Blestemul acestei taxe este că după ce că oricum lovește în cei săraci mai mult ca în cei bogați, este cel mai la îndemână buton de apăsat când statul are nevoie de bani la buget. Dezvoltarea economiei, stimularea prin investiții, liberalizarea piețelor și creșterea competitivității produselor românești la export – singura cale prin care am putea ieși din rahat – sunt mult mai greu de făcut și baza de taxare nu poate fi crescută peste noapte. Prin urmară, măsurile de reforma drastice care sunt necesare sunt amânate și lăsate pentru altă dată. Deocamdată am scăpat de mărirea TVA-ului datorită costului scăzut de creditare care în ciuda autoflatării ministrului Cuțu, acest cost al creditării pentru România a scăzut deoarece a scăzut peste tot, pentru toți – în lume. Iar noi suntem – în ciuda faptului că suntem în coadă – parte din lume.