Puţină lume realizează cât de aproape este România economic de marginea prăpastiei. Turcia a avut anul trecut alegeri prezidenţiale şi parlamentare în mai. În iunie, la nici o lună, banca centrală a început să crească dobânzile deoarece pentru a câştiga Erdogan şi partidul său au tot oferit pomeni electorale în încercarea de a se menţine pe scaun.

La o lună şi o săptămână după alegeri, Banca Naţională a Turciei a mărit dobânda de la 8.5% la 15%! Pe 23 Februarie, Banca Naţională a României a votat menţinerea la 7% a dobânzii deoarece „aşteaptă semnele scăderii inflaţiei”. Pe bune?!? Care semne?!? Toţi an văzut boom-ul după 1 ianuarie, care tradiţional creşte preţurile nu doar pentru că de obicei de la 1 se măresc salariile la bugetari. Dar şi accizele şi taxele, toate se plusează la 1, iar anul acesta nu a fost deloc excepţie, din contră parcă ianuarie a fost cea mai „arzătoare” lună cu privire la creşterea preţurilor.

De departe, principalul impact sunt preţul combustibililor şi al utilităţilor. Dar sunt multe alte componente despre care publicul larg nu are habar. De exemplu, introducerea e-facturii de la 1 ianuarie, a însemnat costuri crescute şi stres accentuat pentru micile întreprinderi care evident se reflectă prin creşteri de preţuri.

Iată acum cum arăta inflaţia în Turcia anul trecut

Deci fie din manipularea cifrelor, fie din controlul preţurilor sau alte maşinaţiuni specifice guvernelor dictatoriale incompetente, turcii au ţinut inflaţia „sub control” pentru ca Erdogan şi acoliţii să se laude că au redus inflaţia şi sunt pe calea cea bună … Apoi a venit impactul realităţii: explozia preţurilor şi explozia dobânzilor în tentativa de a ţine sub control această inflaţie galopantă.

Dar, „Gigel, noi avem cu totul alte cifre, o inflaţie mult mai mică” poate zice cineva.

Da, aş răspunde, dar anul trecut am avut cea mai mare inflaţie de când suntem în UE şi de la 15 la 50 nu e mare brânză. Încă 2-3 licitaţii de vânzare de obligaţiuni eşuate şi dobânzile o să explodeze ele singure fără ca Banca Naţională să recunoască. Apoi cursul. Apoi preţurile.

Iată la turci cum au fost obligaţi de situaţie să mărească pas cu pas până când de la 9.75% cât era înainte de alegeri, după ce „coaliţia” lui Erdogan a câştigat alegerile şi a rămas la putere, a fost nevoie să mărească ulterior până la 45% deoarece inflaţia a ajuns la 65%

Vă imaginaţi ce înseamnă pentru cei care au credite o asemenea creştere?

Mulţi speră că la noi Isărescu este profesionist şi nu subjugă politica bancară a ţării, de care depinde viitorul ţării, de maşinaţiunile politice. Dar să nu uităm că noi nu avem partide ci avem „coaliţie” vs „extremişti”, iar ordinele de „unitate naţională” vin de la NATO şi cum creditele cu care suntem ţinuţi pe linia de plutire vin de la SUA, este firesc să existe o coordonare între „forţele de bine”.

Dar dacă tot suntem iubiţi de NATO şi primim credite, de ce nu am primi şi după alegeri şi de ce dobânda este ţinută joasă doar acum, pentru a nu distruge mediul economic şi a produce un val de şomaj înainte de alegeri, punând astfel la risc realegerea coaliţiei? Problema este că deşi suntem finanţaţi, există totuşi anumite limite de bun simţ, adică ratele trebuiesc plătite, beneficiul care ni se face este doar de acces la această finanţare, dar apoi ratele trebuiesc plătite sau garanţiile executate. Pe scurt, ca să nu complic lucrurile, trebuie să vină un moment al adevărului când obiectele amanentate trebuiesc vândute şi finanţate pentru acoperirea creditului.

La fel şi la noi, prin mărirea masivă şi şocantă a dobânzilor, vor exista falimente în lanţ, oameni cu probleme, se va produce un crash pe piaţa imobiliară, băncile vor începe să execute şi astfel noi „investitori” vor veni să cumpere la „cenţi per dolar” proprietăţi valoroase care ulterior vor aduce randamente masive în următorul val de creştere. Totul evident, pe spinarea fraierilor care plătesc rate deoarece de departe aceştia vor fi cei mai afectaţi.

Cei care sunt pe plus şi au depozite, vor beneficia (în capul lor) din acest val de creşteri deoarece fie vor profita de dobânzile mărite la depozite, fie de creşterea de pe bursă, care însă nu se va apropia de devalorizarea monezii şi rata inflaţiei. Dar măcar aceştia nu vor trăi cu stresul că vine banca să le ia casa şi să ajungă în stradă.

Întorcându-ne la Turcia, ne punem întrebarea oare cum rezistă turcii cu aceste măriri, cu această inflaţie şi cum de nu auzim de proteste în masă şi de greve? Ei bine, chiar dacă inflaţia e mare, Turcia a fost deseori obişnuită cu inflaţie şi cu o monedă slabă. Stabilitatea este o excepţie la turci. Economia merge, mai ales cea la negru, există de fapt o economie paralelă tolerată de stat. La noi însă e-factura strânge de ouă şi pe cel mai amărât lingurar care fără e-factură nu va putea activa deoarece TOATE firmele sunt obligate să fiscalizeze cel mai mic leu şi să dea seama pentru toate intrările şi toate ieşirile. Personal nu prea văd cum va mai putea exista economie gri la noi, toţi vom avea de ales fie lucrăm totul pe alb, fie totul pe negru. La turci, economia la negru este normalul şi lumea e obişnuită, mai ales în comerţ. Cei care fac export sau fac producţie, poate au fiscalizare, dar restul oamenilor trăiesc cum pot şi când inflaţia îi loveşte, se retrag în economia neagră. Evident clasa de mijloc este exterminată ca şi la noi şi nu mai există o economie bazată pe credit. Fără credit, afacerile nu se pot dezvolta. De aceea turcii se milogesc de chinezi să vină cu investiţii.

Strânşi cu uşa de realităţile economice, turcii au lăsat măcănitul mai moale şi caută să se deschidă către toţi cu care au fost la cuţite până mai ieri. De la greci, până la Israel, Arabia Saudită şi chiar UE, turcii discută, negociază şi speră să mai poată primi ceva dezlegări, adică investiţii sau contracte. Dar SUA nu uită, sau mai bine zis SUA nu are sentimente şi i-a trăznit recent cu un nou val de sancţiuni, adică companiile care au legături cu Rusia şi care exportau, se zice, componente electronice folosite de ruşi la producerea de arme.

După începerea războiului am tot discutat că Turcia a devenit un hub în UE pentru energia şi resursele ruşilor. Nu doar cu acel „green deal” dar şi cu preluarea rutelor aeriene ruseşti, cu preluarea turiştilor, cu preluarea gazului, a minereurilor de fier, a îngrăşămintelor agricole, Turcia face ce se pricepe mai bine: negoţ. Nu mă îndoiesc că turcii se vor descurca să navigheze prin labirintul sancţiunilor deoarece au sprijinul statului care a declarat că sancţiunile nu contează intern.

Având resurse şi având cea mai importantă resursă, oamenii, Turcia nu va intra la apă, în sensul că o criză economică cu şomaj, foamete şi proteste este exclusă. Nu la noi, unde după alegeri, noul guvern tehnocrat de coaliţie va începe creşteri draconice de impozite, pe spinarea noului sistem de control e-factura care se speră că va elimina posibilităţile de fraudare, deşi nimeni nu explică concret cum anume.

Ce doresc să mai spun însă despre Turcia este că lipsa de coerenţă este principala problemă a turcaleţilor. Poate fi o consecinţă a istoriei, dar dacă ne întoarcem la moştenirea istorică nu ajungem nicăieri. Este clar că societatea este divizată între conservatorism şi liberalism, dacă e să privim simplist. Dar în primul rând Turcia nu s-a decis dacă să fie o ţară liberă sau nu. Dacă mai vrea în UE, în NATO sau vrea în BRICS. Încearcă ambele. E oricum un pas înaintea noastră deoarece dacă nu ai iluzii, nu poţi fi deziluzionat. Prin declaraţia „am încredere în Rusia la fel de mult ca în UE„, Erdogan mi se pare un geniu. Această declaraţie arată un instinct de real-politik care este un pas imens spre viitor, deoarece dă posibilitatea Turciei să testeze variante. E adevărat că cu fundul în două bărci nu prea ai ce să testezi.

Dar dilema opţiunii unice în cele două variante est-vest este una tembelă. Turcia, mai pe bâjbâite, mai cu gălăgie, a încercat la fiecare pas să facă opţiunile cele mai logice pentru ea, lipsite de ideologii şi pathosuri tembele, specifice moluştelor nevertebrate de pe plaiuri dâmboviţene care nici măcar nu înţeleg conceptul de politică naţională, tot ce fac ei este să plece capul cu o jalnică lipsă de cohones şi să repete mantrele care li se transmit în electrodul plantat în cap.

Rezultatul zbaterii lui Erdogan, chiar dacă nu este unul spectaculos şi nivelul de trai al turcilor este încă sub al germanilor, marea realizare a Turciei este că există şi că populaţia Turciei nu este bombardată zilnic de avioane ale israelienilor sau ale americanilor, cum se întâmplă în Damasc. Siria era o alternativă pentru Turcia dacă alegea ferm cu o parte sau alta, navigând printre capcane, a reuşit să supravieţuiască şi chiar dacă a muşcat din plin din şocul economic care va lovi întreaga lume, e posibil să fie mai pregătită decât noi pentru o reală redresare în caz că temerile războiului mondiale se vor dilua.

Până una alta, sunt zvonuri că SUA se retrage din Siria, ceea ce va da mână liberă şi mai mare ruşilor. Ca fapt divers, în Siria războiul continuă, focusul ruşilor fiind zona de nord, de lângă Idlib, unde e şi interesul turcilor. Acolo se freacă zilnic, adică ruşii ajută pe sirieni să bombardeze rebelii anti-assad sprijiniţi de turci (turkmenii). Dacă pleacă americanii, kurzii vor fi cumva dependenţi de ruşi şi se vor înţelege, deoarece deja au înţelegeri care i-au ajutat şi fără de care turcii i-ar fi împins mai departe. Cutremurul a calmat o perioadă situaţia în sensul că părţile aveau alte probleme. Dar industria militară rusească care începe să încingă motoarele pentru Ucraina, va ajuta imens în Siria unde necesarul de resurse este mic comparativ cu Ucraina. De când cu Prigojin, armata rusă a preluat operaţiunile aici şi prin urmare accesul la resurse nu mai este limitat. Lipsa trupelor este principala problemă a ruşilor, dar Assad continuă să îşi refacă armata şi să aibă acces la armamentul ruşilor.

Viitorul este problematic pentru Turcia deoarece va trebui să aleagă. Marele risc este să aleagă NATO, în sensul să renunţe şi la achiziţia rachetelor ruşilor şi cu presiunile americanilor pe sancţiuni, să renunţe şi la colaborarea economică. Ruşii nu reacţionează prea bine la ţepe şi nu uită, aşteaptă momentul potrivit. SUA de asemenea s-au săturat de Erdogan şi ar vrea o Turcie „activă” cum este Israelul. Pe cât de activi sunt americanii în politica minionilor din Estul Europei pe care tot încearcă să îi vâre pe front în Ucraina, imaginaţi-vă ce vise erotice au geostrategii americani cu privire la flotila navală a turcilor, în cazul în care le reuşea atentatul asupra vieţii lui Erdogan şi puciul nu era deturnat de Putin. Americanii au chiar în textul legilor bătut în cuie că vor să facă şi din Marea Neagră un lac NATO. Când în lege se spune că: „littoral states of the Black Sea are critical in countering aggression by the Government of the Russian Federation and contributing to the collective security of NATO” să nu credeţi că aici se referă la noi deoarece noi nu avem flotă. Turcii au. Şi americanii şi-ar dori să fie la butoanele flotei navale turceşti aşa cum sunt la butoanele patrioatelor din Ucraina.

Ruşii înţeleg asta foarte bine şi de aceea au investit atât de mult în baza din Siria unde îi împing pe turci în coastă. Marea provocare pentru ruşi în Siria este formarea unei alianţe între kurzi şi Assad care ar destabiliza evident kurdistanul turc şi ar pune mari probleme existenţiale Turciei. Vor face asta doar când Erdogan va deveni inutil.