Învierea lui Hristos a împărţit timpul în două şi l-a înviat pe Adam cel căzut. Fie că credem, fie că nu credem, chiar şi cei care credem avem totuşi o necredinţă lucrătoare. Este asta vina noastră? În parte vina noastră şi în parte vina vremurilor. Fie că ne convine, fie că nu ne convine, vremurile pun o presiune pe felul cum gândim deoarece ceea ce suntem noi este şi lucrarea vremurilor, nu doar a noastră.

Este adevărat că omul are libertatea alegerii şi că Dumnezeu are grijă de om, dând fiecăruia har suficient care să compenseze lipsurile din alte părţi (de la familie, de la neam, de la cetate). Dar ajutorul lui Dumnezeu are unele limite, după proverbul românesc că Dumnezeu îţi dă, dar nu îţi bagă în traistă. În vremea fiecărei sărbători, dar mai ales de Înviere, trebuie să ne întrebăm dacă am profitat noi de aceste vremuri binecuvântate. Iată că suntem în viaţă, iată că putem merge la biserică, iată că putem ţine post, iată că încă nu suntem trimişi pe front să avem probleme cu spoveditul, cu participarea la slujbe şi mai ales cu dilemele morale pe care le presupune omorârea fraţilor de credinţă. Dar ce zic eu de spaime potenţiale, că e suficient să ne gândim la cum sărbătoream Învierea, acum 4-5 ani ca să înţelegem cât de mult ne-a băgat totuşi în traistă Dumnezeu acum. Cu adevărat trăim vremuri extraordinar de bune din perspectiva credinţei, deoarece nimeni şi nimic nu ne împiedică să fim creştini.

Ne spune Mântuitorul cu privire la sfârşitul veacurilor că „de nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai scăpa nici un trup, dar pentru cei aleşi se vor scurta acele zile” (Matei 24,22). Nu spun ceva nou că mulţi dintre credincioşi credem (într-o mai mică sau mai mare măsură) că dacă nu trăim chiar sfârşitul veacurilor, trăim cel puţin începutul sfârşitului. Până şi cei necredincioşi încep să creadă că vine sfârşitul, de unde spaima de plandemie, de încălzirea globală şi de războiul nuclear sau de distrugerea omenirii de către inteligenţa artificială.

Scurtarea zilelor este un text greu de explicat şi ca orice cuvânt al Mântuitorului are înţelesuri multiple, pe diverse planuri. Cel mai general înţeles ar fi că, deşi agonia umanităţii ar putea fi îndelungată, Dumnezeu va scurta acele vremuri pentru ca altfel „n-ar mai scăpa nici un trup”. Şi Dumnezeu va scurta vremurile pentru cei aleşi, pentru ca trupurile să scape. Dar oare Dumnezeu se îngrijeşte de trupuri, nu de suflete? Şi dacă oricum vine sfârşitul şi nu mai există perspective pentru umanitate, de ce a ales Dumnezeu să scurteze timpul răului la sfârşitul veacurilor pentru a salva trupurile, dacă oricum va veni sfârşitul şi desfăşurarea tuturor evenimentelor supranaturale extraordinare despre care a profeţit Sf. Ev. Ioan în Apocalipsă.

Să încercăm să citim toate aceste texte legate de sfârşitul lumii ca şi cum ar fi cele legate de sfârşitul nostru. Vom avea o cu totul altă perspectivă şi vom descoperi noi şi noi taine. Dumnezeu scurtează zilele răului deşi răul are putere asupra omului prin drepturile pe care omul i le dă. Suntem răi, facem rele, trebuie să ne aşteptăm doar la rău. Inevitabil dacă noi suntem răi, vom avea parte de rău şi răul va veni, dar dacă ne vom îndrepta prin poruncile lui Dumnezeu, zilele răului vor fi scurtate şi astfel vom primi izbăvire, nu doar la sfârşitul veacurilor omenirii ci şi la sfârşitul vremurilor de ispită şi la sfârşitul veacului nostru, individual.

Chestiunea credinţei este de importanţă maximă. Nu este nimic mai important decât să dobândim credinţa, să o păstrăm, să o creştem şi să avem grijă că ea este deplină şi nu ne este furată de diavol prin ispite. Căderea este posibilă oricui, oricând, chiar şi celor care se pocăiesc, chiar şi celor care se îndreaptă, chiar şi celor care au trăit minuni şi semne şi au avut la un moment dat o credinţă puternică.

Mă gâneam să vorbesc puţin de căderea lui Petru deoarece am cugetat zilele acestea la faptul că Petru fusese avertizat că va cădea şi deşi poate o dată, din neatenţie sau din frică, puteam înţelege lepădarea sa, repetarea de trei ori este cu adevărat o scenă îngrozitoare şi deşi fiecare dintre noi suntem în situaţia lui, poate cu mai multe trădări decât cele 3 ale lui Petru, nu putem să nu ne întrebăm ce poate face omul ca să nu fie înşelat de satana şi să biruiască. Poate ar merita să cugetăm mai mult şi să analizăm căderea lui Petru pentru a înţelege şi mai bine mecanismele ispitei dar acum eu mă găndesc mai mult la paznicii de la mormântul lui Hristos.

După cum ştim, iudeii auziseră şi ei că Hristos profeţise învierea Sa şi deoarece evreii când fac o treabă o fac bine, aşa cum vedem acum în Gaza, au dorit să se asigure că distrug cu totul „secta” lui Hristos şi nu lasă loc de răspândire prin eventualitatea furtului trupului Mântuitorului de către ucenici şi răspândirea zvonului că ar fi înviat. Pentru asta, iudeii au cerut lui Pilat să pună pază la mormânt. În momentul când au venit femeile la mormânt şi a apărut îngerul, „s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca morţi”. Femeile doar s-au temut, după cuvântul îngerului „nu vă temeţi”. Iată deci că proximitatea cu sfinţenia ne poate „supraîncărca” simţurile, de aceea trebuie să înţelegem de ce unii nu au dezlegare la împărtăşanie, pentru binele lor, nu pentru altceva, ca să poată să dobândească rezistenţă.

Deci paznicii nu erau rezistenţi, dar după acest şoc şi-au revenit şi foarte probabil şi-au adus şi aminte prin ce au trecut. Este exclus ca după o asemenea întâlnire, paznicii să fii uitat complet ce i-a pus la pământ. De asemenea, este exclus ca paznicii să nu fii ştiut de ce sunt puşi să păzească mormântul. Cu siguranţă, iudeii i-au pregătit şi pe ei la ce să fie atenţi şi le-au explicat: „vedeţi ca nu cumva să vină cineva la mormânt să fure trupul, că uite, sectarii ăştia de creştini au spus că va învia şi ne e teamă ca ucenicii să nu vină să îi fure trupul şi apoi să răspândească sminteala”. Nu cred că exagerăm dacă spunem că o perioadă probabil şi iudeii au stat cu paznicii ca să fie siguri că îşi fac treaba şi au plecat abia când erau siguri că paznicii vor păzi cum trebuie. Aflăm în amănunt la Matei, cap. 28. Deci, după acest eveniment şocant pentru ei, adică întâlnirea cu îngerul, unii din strajă au venit la arhierei să le spună ce au păţit. Dar ei nu au asistat la discuţia îngerului cu femeile, ci doar au fost puşi la pământ. Foarte probabil însă, au apucat să vadă punerea la pâmânt a pietrei de către înger. Totul a fost treabă de câteva clipe, dar din segmentarea evenimentelor în Sfânta Evanghelie, discuţia îngerului cu femeile are loc după căderea „ca morţi” a paznicilor. Este posibil totuşi ca şocul paznicilor să nu excludă trezvia lor în timpul discuţiei îngerului cu femeile, în sensul că poate au auzit şi ei ce le-a spus lor, deşi aceasta era o taină şi probabil îngerul nu ar fi lăsat paznicii să audă unde se va arăta ulterior Mântuitorul ucenicilor tocmai pentru a nu transmite iudeilor şi a periclita întâlnirea.

Fie că au auzit discuţia, fie că nu au auzit, ce doresc eu să subliniez este că paznicii au fost martori unor evenimente supranaturale despre care erau cumva pregătiţi dinainte. Ca şi creştinii cu numele din ziua de astăzi, şi paznicii romani de la mormântul Mântuitorului auziseră de Iisus Hristos. Ca şi cei care se uită astăzi la TV şi aud de pelerinaje, de icoane care plâng, de vindecări miraculoase, văd credinţa altora, dar ei sunt relativ nepăsători sau doar sunt de acord că credinţa e ceva bun deşi ei nu doresc să „practice”, ci au „credinţa lor”, ca Mircea Badea, cu siguranţă şi paznicii auziseră de vindecările miraculoase, de prinderea lui Hristos, de temerile iudeilor, adică deşi nu erau îndeaproape de Hristos, bănuiau că e ceva cu acest profet şi mai mult chiar, au fost informaţi de iudei că acesta profeţise că va învia. Cu atât mai mult, deci, ţinând cont de superioritatea informaţională a acestora faţă de omul de rând şi de proximitatea cu anumite evenimente, paznicii trebuiau să fie primii convertiţi ai Învierii. Deci ei ştiau că Hristos făcuse minuni, ştiau că Pilat nu îl credea pe Hristos periculos, ba chiar dorea să Îl elibereze, de unde şi asta putea clar să le spună paznicilor că Iisus era cel puţin un profet. Paznicii ştiau de la iudei că Hristos a profeţit că va învia. Apoi paznicii au fost martori la un fenomen extraordinar, supranatural care i-a şocat şi i-a făcut ca morţi, având practic semne certe că Iisus era de la Dumnezeu. Şi chiar dacă poate ei nu înţelegeau ce înseamnă Mesia şi nu erau la curent cu învăţăturile lui Hristos, cel puţin teamă şi frică faţă de asemenea evenimente supranaturale ar fi fost normal să aibă.

Cu toate acestea, unii dintre paznici după această întâmplare minunată, în loc să se ducă la Pilat să raporteze, s-au dus la iudei. Ca şmecherii. Primiseră bani dinainte de la iudei, foarte probabil iudeii i-au plătit şi dinainte deoarece se gândeau că pot să vină şi ucenicii să îi mituiască. Deci iudeii probabil au plătit bine deja dinainte şi paznicii ştiau că va fi rost de bani şi după această întâmplare. Sau poate se temeau că iudeii le vor face probleme deoarece le dăduseră bani dinainte şi iată că totuşi minunea avusese loc.

11. Şi plecând ele, iată unii din strajă, venind în cetate, au vestit arhiereilor toate cele întâmplate.
12. Şi, adunându-se ei împreună cu bătrânii şi ţinând sfat, au dat bani mulţi ostaşilor,
13. Zicând: Spuneţi că ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat, pe când noi dormeam;
14. Şi de se va auzi aceasta la dregătorul, noi îl vom îndupleca şi pe voi fără grijă vă vom face.

Sf. Ev. Matei, cap 28

Deci în loc să se pocăiască şi să caute mai multe informaţii despre Hristos, în loc să devină şi ei credincioşi, „unii din strajă” au mers la iudei ca să primească şi mai mulţi bani. Şi apoi au acceptat să mintă, deşi ei fuseseră practic martori la o minune, la un fapt extraordinar supranatural, la o întâlnire cu un înger, care a dat la o parte singur piatra de la mormânt. Nu cred că paznicii ar fi fost nişte sceptici raţionali şi atei convinşi care să gândească că din cauza fenomenului religios care se manifestă la nivel psihologic şi din cauza predispoziţiei spre apariţii religioase, ei avuseseră un episod de halucinaţie şi au picat brusc toţi în acelaşi moment şi culmea când s-au trezit toţi, piatra era căzută şi mormântul gol. Exclus aşa ceva. Paznicii erau siguri că fuseseră martori la un eveniment supranatural adevărat, dar momentul sensibilităţii la adevăr a fost scurt şi pofta de bani, patimile trupeşti, întunericul în care trăiau ei, a pus rapid putere asupra lor, acceptănd să mintă aşa cum i-au învăţat iudeii.

Iată deci de ce dobândirea, păstrarea şi creşterea credinţei este importantă deoarece omul are o predispoziţie spre întuneric. Romanii erau un popor disciplinat şi dacă toţi ar fi fost corpuţi, nu ar fi ajuns Imperiul Roman atât de puternic. Vedem şi că Pilat a încercat să fie drept, să judece drept, a pus întrebări, a încercat să îl scape pe Mântuitorul deoarece avea o oarecare înclinaţie spre bine, şi datorată soţiei sale care îi avertizase. Faptul că soţia lui Pilat (Claudia Procula) avusese acest vis despre Hristos şi atât de puternic o influenţase încât i-a zis lui Pilat „să nu faci niciun rău acestui Drept” (Matei 27, 19) denotă că femeia lui Pilat avea o înclinare spre bine şi tradiţia chiar ne spune că a devenit martiră. Din asta înţelegem că romanii aveau şi ei deschidere şi mulţi chiar îl apreciau pe Hristos, deci nu erau chiar total neştiutori şi străini de zvonurile legate că Hristos putea fi Mesia cel aşteptat.

Aşa cum chiar în jurul Mântuitorului şi chiar în proximitatea evenimentelor cheie ale creştinismului au existat oameni reci şi total nepăsători faţă de adevăr, trebuie să ne sperie şi să ne problematizeze mereu. Necredinţa este o realitate, întunericul este o realitate, moartea sufletului şi întunecarea minţii este la doi paşi de fiecare dintre noi. Mereu trebuie să ne punem întrebarea dacă nu cumva şi noi suntem de fapt necredincioşi, dacă nu cumva şi credinţa noastră este prea slabă sau prea necoaptă, dacă nu cumva facem prea puţin pentru a ţine flacăra candelei noastre aprinse şi dacă nu cumva suntem ca fecioarele care au adormit şi nu au mai avut ulei pentru candelă când a venit Mirele.

Din întâmplarea cu paznicii, nu ştiu ce s-a întâmplat cu ceilalţi, care nu s-au dus la iudei, deoarece ni se spune că „unii din strajă”, de unde înţelegem că au fost mai mulţi şi că nu toţi s-au dus la iudei ca să ia bani mai mulţi. Iată cum există rupere în fiecare ceată. Şi în ceata apostolilor a fost unul care a căzut, şi în ceata străjerilor unii au căzut, răul şi binele este amestecat în lume şi deşi Hristos a înviat pentru toţi şi îi primeşte pe toţi, mulţi aleg banul şi îl trădează. Mereu este amintit banul, dar de fapt banul semnifică poftele trupului, pofta de bani cuprinde în ea toate poftele animalice pe care diavolul ni le bagă în cap că le-am putea face dacă am avea bani. Este adevărat că şi mândria, şi sentimentul de superioritate şi falsa siguranţă care vine din necredinţă sunt asociate cu pofta de bani, de avuţii, de proprietăţi, însă în principal poftele trupului, chemarea cărnii, instinctele animalice sunt cele care sunt la rădăcina poftei de bani. Şi dacă nu biruim aceste instincte şi nu le întoarcem spre lumină, spre Adevăr, spre pofta de cunoaştere a lui Dumnezeu şi de experimentare a darurilor Învierii, acum şi aici, atunci când? Scurtarea vremurilor este o realitate perpetuă, iluzia timpului este doar percepţia noastră, este minciuna şi înşelăciunea în care trăim. Toată bătălia sfinţilor a fost să înţeleagă importanţa timpului, a clipei, a necesităţii mişcării grabnice înspre Dumnezeu în orice clipă şi a eliberării de înşelăciunea timpului, cea mai mare minciună în care trăim.

Mai ales în ziua de astăzi oameni cred că televiziunile mint, că politicienii mint, că peste tot aflăm numai prostii şi neadevăruri şi adevărul e doar în ceea ce ştim şi trăim noi. Dar de fapt, pe lângă acestea toate, cea mai mare minciună este şoapta diavolului că mai avem timp să ne pocăim, că mai avem timp să ne îndreptăm, că mai avem timp să facem o rugăciune, să ne punem întrebări existenţiale, să vorbim cu Dumnezeu, mai avem timp să vorbim cu sfinţii şi să le cerem ajutorul, mai avem timp să ne îndreptăm sinapsele greşite ale concepţiilor de viaţă eronate, ale poveştilor mincinoase şi elaborate ale ideologilor acestui veac.

Fiecare om are în inima lui o licărire, o bănuială că ceva e în neregulă şi că trebuie să schimbe ceva. Ca şi femeia lui Pilat care ca o şoaptă a conştiinţei acestuia, punea un semn de întrebare asupra pornirii drăceşti a iudeilor de a-l răstigni pe Iisus Hristos, tot aşa şi sufletul nostru are o voce ascunsă care din când în când ne spune că ceva e în neregulă, că trebuie să schimbăm ceva, că trebuie să ne trezim şi să căutam mai mult, să luptăm mai mult pentru a cunoaşte ce este adevărat, pentru a experimenta şi a testa adevărurile de credinţă care ne pot renaşte şi ne pot aduce rezolvare la toate problemele inimii noastre.

Vremea Învierii este un timp binecuvântat, e un timp în care toţi suntem mai predispuşi la a face un pas mai mare spre Hristos, dar nu trebuie să uităm să ne întrebăm mereu: oare am ajuns noi în Galileea, în cămara unde ucenicii se adunaseră să Îl aştepte, aşa cum îngerul poruncise femeilor să le spună? Iată o întrebare care trebuie să domine viaţa noastră în aceste vremuri până când vom pune şi noi degetul ca Toma şi vom pipăi rana suliţei şi vom vedea că deşi noi suntem cei care au făcut-o, rana este închisă, este vindecată şi Hristos a înviat!