Evident că o astfel de întrebare ar necesita o carte deoarece în primul rând ar trebui să discutăm despre schimbarea minţii şi în al doilea rând despre sistemul de valori.

Întrebarea merită pusă mai ales deoarece există evident o afinitate a românilor către patriotism, deşi patriotismul românilor nu este tocmai unul conform dexului ci prin patriotism ei înţeleg pe scurt: să ne lase în pace dar să ne dea şi nouă un os de ros.

Nu am un plan cum să abordez întrebarea prin urmare aş lua-o pe generaţii. În primul rând generaţia cea mai veche, cea care a trăit în epoca de aur, este clar prima victimă a acestei iluzii de patriotism dar cu tătic. Fie tăticul Ceauşescu care ne dădea locuri de muncă şi apartamente, fie tăticul Iliescu care ne-a dat … tranziţie, dar dacă veneau Coposu şi ţărăniştii ne dădeau droguri şi valută, fie partidul unic care ne dă un loc de muncă la toţi şi o funcţie unde plata ratelor devine posibilă, mereu generaţia epocii de aur şi copiii lor crescuţi în aceeaşi mentalitate şi care nu s-au eliberat prin cultură de aceleaşi prejudecăţi, sunt captivi ideii de tătic care iubeşte patria şi are de grijă de ea, fără de care nu avem cum să supravieţuim ca neam. Deoarece doar osul ros la mila stăpânului ne oferă pacea şi liniştea, perspectiva luării taurului de coarne şi a croirii unui drum propriu atât pe plan individual şi familial cât şi pe plan naţional fiind o spaimă aproape ancestrală. De unde ieşirea din UE este văzută ca căderea unui asteroid.

Sunt puţine excepţiile de la această evaluare, acestea fiind mai ales rebelii înnăscuţi, cei care au avut clar de suferit de pe urma regimului sau cei care s-au descurcat cumva fie în vechiul regim fie în noul regim, experimentând traiul în afara sistemului sau dominarea oricărui sistem prin muncă, perspicacitate, flexibilitate şi atenţie la lumea înconjurătoare.

Un al doilea segment, la împărţeala după generaţii ar fi tânăra generaţie, care a crescut la ţâţa Uniunii. Beneficiară de spălăceala pe creier bineştiută care chiar a premers integrării, atât din sistemul de învăţământ cât mai ales din ideile prefabricate ale Fabricii de produs consens deţinută de Imperiu, tineretul speranţe sunt nişte moluşte nevertebrate mai blege ca părinţii lor care măcar având gustul amar al dictaturii, au avut un oarecare potenţial de trezire, de unde şi bruma de speranţă şi iluzia rezistenţei din perioada post-decembristă.

Tineretul nu poate nici măcar gândi în registrul independenţei, având doar două stări mentale, pro-UE=bine şi euro-sceptic=rău, ideea suveranităţii pentru ei este ceva fringe, dincolo de teoria conspiraţiilor, poate o ciudăţenie în acelaşi compartiment cu free energy, perpetuum mobile sau flat earth.

Prin urmare, dacă mai există, unde există o eventuală minoritate care să îşi dorească totuşi o suveranitate reală? Adecă un viitor în care România să fie decuplată de UE, într-o formulă innovatoare, curajoasă şi înaintea vremilor, deoarece fie că credem, fie că nu credem, spargerea UE şi revenirea la statele naţionale se va face mai devreme sau mai târziu, aşa cum orice imperiu a picat în istorie.

Personal nu am identificat această minoritate şi mă consider probabil printre puţinii care gândesc că aşa ceva poate exista. Deşi oltenii în general nu cred că girafele există, eu cred şi văd o Românie independentă, în afara UE, neocupată de Rusia (datorită nouă, nu datorită NATO) şi de asemenea prosperă şi chiar puternică. Cum s-ar putea aşa ceva?

Vă pot spune cum nu se va întâmpla: votând AUR sau alte partide pseudo-suveraniste care nu au în program explicit ieşirea din UE ca prim punct al programului de guvernare.

În pornirea discuţiei despre suveranitate aş porni în a îndulci puţin cele spuse mai sus pentru cei care şi-ar dori suveranitatea în sensul că pe cât de imposibilă pare aceasta în România de astăzi, scenariul unei suveranităţi mai cu voie sau mai fără voie poate fi mai aproape de cât credem. Adică este posibil să ne trezim cu o disoluţie economică a UE atât de puternică încât aşa cum suntem ultimii care încearcă să intre în Schengen când vedem că fluxul de năvălitori care pun probleme ţărilor din vest ar îndemna mai degrabă pe orice om întreg la minte să nu îşi mai dorească această intrare, ba chiar să întărească graniţele şi să îşi securizeze teritoriul, aşadar, prin distrugerea economică a UE e posibil să ajungem, vrem nu vrem să fim nevoiţi să ne organizăm singuri şi să nu ne mai bazăm pe covrigii din cozile câinilor care umblă pe la Bruxelles.

Că veni vorba de Schengen, nu pot trece peste o mică paranteză. De ce oare îşi doresc românii atât de mult această intrare? Speră ei că această intrare ne va ridica atât de mult nivelul de trai încât să ajungem ca Austria, de exemplu? Dar dacă ajungem ca Austria, nu vor începe năvălitorii să vină şi pe la noi şi nu vom fi în aceeaşi situaţie în care este Austria acum, adică să dăm din colţ în colţ în căutarea unei soluţii? Nu ştiu ce parlamentar german spunea că dacă nemţii încep să deporteze 50.000 de migranţi pe an, este o picătură în ocean deoarece fluxul de milioane de migranţi este oricum masiv şi chiar dacă ar adopta o nouă politică, este clar că nu vor rezolva nimic. Nu vreau să intru în acest subiect dar este clar că chiar dacă am presupune prin absurd că dacă am intra în Schengen, am deveni peste noapte la fel de bogaţi ca austriecii (ceea ce oricum nu se va întâmpla), am avea cu siguranţă o problemă şi mai mare decât acum când dacă suntem sinceri, Schengen nu este cauza pentru care suntem noi rămaşi în urmă faţă de vest.

Aşadar, încheind paranteza, să continuăm să vedem care ar fi condiţiile, dar mai ales care ar fi beneficiile unei suveranităţi reale. Trecem peste scenariul optimist al colapsului UE în care am cam fi obligaţi de situaţie să gândim cu propriul cap şi să nu mai stăm cu mâinile întinse şi să milogim la Europa. Ca fapt divers, oricum trebuie să ştim că nu UE ne dă de fapt, ci doar ne dă impresia că ne dă, mare parte din ce ne dă UE şi chiar mai mult decât ne dă, este tot rodul muncii noastre. De fiecare dată când se discută despre UE, nimeni nu menţionează beneficiul forţei de muncă pe care românii au trimis-o în afară din prostie, din imbecilitate şi din trădare de ţară de către politicienii care au creat cadrul acestei situaţii. Imaginaţi-vă unde eram dacă toţi constructorii care muncesc pe şantiere în afară lucrau la autostrăzi, la noi fabrici şi uzine, la blocuri noi, la case noi, la şcoli şi grădiniţe noi, la refacerea căilor ferate, la noi porturi, la pârtii de schii, etc.

Condiţiile şi beneficiile suveranităţii sunt două subiecte extrem de strâns legate între ele. Nu ştiu cum pot mai bine să explic celor care nu au capacitatea să vadă dincolo de ceaţa care se află pe creier în urma formatării mentale de decenii. Simplist, diferenţa între o ţară membră UE, de categoria a 2-a (deja fapt de necontestat, sper pentru toată lumea), fără perspective, captivă deja mecanismelor dar mai ales metehnelor trecutului şi o ţară suverană cu o politică proprie şi cu capacitatea de a gândi, a planifica şi a pune în aplicare o suveranitate reală este ca diferenţa între un puşcăriaş şi un om de afaceri prosper care are nu doar libertatea timpului dar şi a resurselor şi care nu doar are conturi multe, dar are şi afaceri multe, cunoştinţe, relaţii şi o experienţă cu mult diferită de experienţa puşcăriaşului care are un program fix, activitate restrânsă, mediu constrâns, perspective zero deoarece fiecare zi este ca cea dinaintea ei, poate mai rău.

Pare cam trasă de păr comparaţia, deoarece UE ne dă fonduri, ne dă ajutoare etc. Da, sunt de acord că şi în puşcărie există o ierarhie şi poate unii puşcăriaşi au acces la ţigări ceea ce este un lux pentru mediul de acolo. Deoarece ţigările sunt interzise sau foarte scumpe, puşcăriaşii de la baza ierarhiei, vor avea mereu aspiraţia că dacă vor da din coate şi vor munci mai mult, vor ajunge să aibă şi ei ţigări. Aşa cum se luptă românul de rând să cumpere un apartament cu rate şi visează că o dată va fi şi el proprietar, deoarece UE are grijă ca politicienii corupţi de la noi să nu fure totul.

Trec acum la un alt plan de analiză, anume al valorilor. În esenţă, nu putem discuta despre suveranitate fără a discuta despre valori. Dacă la nivel individual viziunea asupra lumii pe care o avem dictează comportamentul nostru, reflexele şi reacţiile la evenimentele de zi cu zi, mentalitatea şi aspiraţiile noastre învârtindu-se în jurul acestor valor, la fel şi la nivel naţional, un anume set de valori dictează politica statului. Tare mi-e teamă însă, nu că suveranitatea şi dorinţa de libertate nu ar face parte din setul de valori al liderilor României, ci că noi nici nu mai avem o politică de stat. O politica de stat proprie este cumva un apanaj al unei ţări suverane. Dar tot ce are România acum idei politice sunt doar un ecou al politicii oficiale curente a UE. Singurele dezbateri şi frecuşuri pe planul ideilor politice pe meleaguri mioritice sunt legate dacă UE aprobă sau nu aceste idei. Chiar şi the new kid on the block, adică AUR & Simion în esenţă nu spun că au ideile lor legate de o viziune asupra României ci zic că vor să fie patrioţi în UE, care din start presupune nu ideea de suveranitate ci este în esenţă doar o propunere de modificări pe ici pe colo a actualei structuri politice a UE, în sensul că de exemplu poate nu sunt de acord ca Comisia să dicteze anumite politici ci ca acestea să fie decise la nivel local.

Dar această viziune, de patrioţi în UE, este oricum aberantă deoarece nu are nimic a face cu suveranitatea. A dori „o Europă a naţiunilor” este în esenţă tot o idee imperialistă, contrară prin definiţie idei suveraniste. Însăşi conceptul de Europă a naţiunilor este o falsitate logică deoarece actuala Europă chiar este o Europă a naţiunilor şi chiar pretinde că asta face, anume că respectă naţiunile, că promovează identitatea proprie şi valorile moştenite ale acestora, blah, blah.

Iată deci cât de importantă este afirmarea viziunii asupra ţării pe care un partid ar aveao şi de ce ideea suveranităţii nu există de fapt la niciun partid din toate câte sunt deoarece din start suveranitatea echivalează cu ieşirea din UE şi determinarea unui plan de acţiune care să ducă în cele din urmă la o politică proprie.

Culmea este că deşi avem exemplul Brexit, discursul pro-europenist şi chiar cel eurosceptic specific adepţilor ideii de „Europă a naţiunilor” ignoră total motivaţia şi procesele prin care a trecut Marea Britanie şi mai ales faptul că Brexitul este încă work in progres, rezultatele urmândă să vină. Cel puţin la nivel legal, Marea Britanie a parcurs un maraton al recâştigării unui sistem legal conform cu propria Constituţie, un maraton al renegocierilor tratatelor bilaterale cu diversele ţări pe toate sectoarele (economic, cultural, educaţional etc). De cele mai multe ori, referinţa la Brexit se face zeflemitor şi se arată cu degetul problemele economice, de care de altfel nici UE nu duce lipsă deloc, doar că europenismul devenit religie s-a transformat într-un adevărat cult care îi împiedică pe credincioşi să vadă adevărurile simple cum ar fi faptul că UE este blocul economic cu cea mai proastă dezvoltare economică din lume comparat cu blocurile competitoare (fie China, fie SUA, fie Asia de Sud-Est, fie chiar America Latină!).

Complexul de inferioritate specific românilor ne face deseori să gândim în formulele preconcepute care ne-au fost plantate în cap de maşinăria de propagandă. „Suntem o ţară mică” aud pe mulţi în jurul meu şi când le răspund: suntem mai mari ca Bulgaria, mai mari ca Ungaria, mai mari ca Serbia, Cehia, etc, doar Polonia şi Ucraina sunt mai mari ca noi în zonă, văd cum rămân şocaţi să realizeze că realitatea este indubitabil contrară formulelor cu care au fost îndocrinaţi ei şi de care nici nu erau conştienţi că sunt infectaţi.

Pe lângă faptul că suntem mici, o altă formulă similară cu care suntem ţinuţi sub control este „nu suntem în stare”. Formula asta este mai ales folosită de părinţii inconştienţi care îşi programează din start copiii să ajungă nişte netrebnici în toate deoarece le repetă prea des că nu sunt în stare şi în cele din urmă, vorba devine realitate. Evident că nu vom fi niciodată în stare dacă nu vom încerca. Nu vom fi niciodată în stare să eliminăm corupţia dacă nu vom lupta împotriva ei. Nu vom fi niciodată în stare să eliminăm birocraţia dacă nu vom lupta împotriva ei. Nu vom fi niciodată în stare să eliminăm sărăcia dacă nu vom munci şi nu vom avea grijă că politicienii în loc să reducă impozitele cheltuie banii aiurea pe „târguri de Crăciun”.

Vedem deci că a nu fi în stare este mult mai comod în sensul că oferă cel puţin un confort psihologic şi mental, justificând şi neputinţa noastră, care este de fapt programată, şi tăind irevocabil aspiraţiile de mai bine sau cel mult lăsându-le suspendate în viitor, într-un ipotetic viitor în care „încet-încet”, „lucrurile se schimbă” sau „devenim şi noi europeni”.

În final as vrea măcar pe scurt să abordez chestiunea RO-EXIT-ului chiar dacă este evident un fel de science-fiction, ideile expuse aici fiind oricum după mine chestiuni de care ne vom lovi curând cu voie sau fără voie. Nu mai tratez în continuare aspectul viziunii şi a deciziei pe exit ci pornesc de la premiza că deja am avea un consens şi o voinţă în acest sens, urmând doar să efectuăm pas cu pas ce trebuie pentru a redeveni independenţi.

Chestiunea legală – evident ruperea de UE oferă şi oportunitatea unei reforme reale a justiţiei. Constituţia zice toată lumea că trebuie rescrisă ca şi clarificarea formei de guvernământ deoarece formula actuală este una perversă, alcătuită cu dedicaţie pentru Ilici. Legile noastre de asemenea sunt extrem de incoerente, rodul unor ani negri de partide şi legiuitori incompetenţi şi corupţi. Ieşirea din UE ne va da prilejul să simplificăm dar evident sistemul legal este mereu work in progres, de aceea este mai important ca să avem un parlament competent care să dea legi bune. De unde trecem şi la:

Reforma politică – clarificarea formei de guvernământ, separarea instituţiilor în stat şi construirea unui parlament care să fie cumva mai uşor de tras de mânecă de către popor sunt bineînţeles vitale pentru succesul ROEXIT-ului. Personal cred că alegerile la 2 ani ar îmbunătăţi radical mediul politic din România. Şi de asemenea limitarea numărului de mandate pe care un parlamentar le poate avea.

Imediat după reforma politică ar fi necesar urgent o reformă administrativă. Care de asemenea trebuie făcută deoarece actuala structură administrativă corespunde ideilor pe care le-a avut Ceauşescu acum peste 50 de ani! Este total de neînţeles pentru mine de ce până acum nu am făcut reforma administrativă, dar UE este răspunsul: UE are deja un plan pentru noi şi la nivelul UE se gândeşte deja pe regiuni. Faptul că acestea nu au intrat încă în mentalul românului este altă treabă dar la nivel administrativ UE noi avem deja regiuni şi o structură. Evident nu e bună şi nu corespunde cu ce avem noi nevoie: crearea unei structuri administrative care să contribuie la dezvoltarea omogenă.

Că veni vorba de dezvoltare omogenă, noi românii suntem economic la fel de primitivi ca ruşii: aşa cum Bruxelles, centrul UE suge resursele şi atrage o clasă de slujutor care trăiesc bine (ca orice Imperiu), la nivelul ţării avem capitala care atrage toată forţa de muncă, oferă iluzii sclavilor, este un mediu propice unei elite care menţine statul şi suge resursele din provincii. Doar o administrare federală în care mare parte din venitul taxabil se duce local poate să rezolve aceste dezechilibre total inegale şi total specifice ţărilor bananiere. România cu Bucureşti, Bulgaria cu Sofia şi Rusia cu Moscova sunt ţări care pot fi studiate la facultăţile de studii politice prin prisma discrepanţelor între centru şi periferie, discrepanţe specifice unui sistem feudal unde palatul regelui este de departe locul unde vrei să fii, nu plantaţia de sclavi unde se produce ce se consumă la palat.

În final rămâne capitolul economic unde decuplarea de Imperiu ne-ar permite să experimentăm chestii noi şi să fructificăm la maxim oportunităţile regiunii din care suntem. Aici mă refer evident la cerealele ucrainienilor, la colaborarea economică cu Rusia, la atragerea forţei de muncă din republicile fost-sovietice, la stimularea producţiei prin adoptarea politicii chinezilor de monedă slabă etc. Ca fapt divers, infrastructura hidrologică de la noi, cu suficiente investiţii ne-ar face să producem energie atât de ieftină încât am putea concura cu nemţii care pe gazele ieftine ruseşti au devenit locomotiva Europei. Evident nu în 2-3 ani ci poate în 20. Dar totul este să pornim.